Aşa cum mi-am abţinut azi râsul, ascunzându-l în eşarfă, n-am mai făcut-o de mult! Universitatea, FJSC-ul, etajul 6, profii de acolo, toţi şi toate sunt VARZĂ! Adică tot ansamblul se prezintă ca leguminoasa mai devreme amintită: un cotor tare de cap, de care-s prinse nişte frunze veştejite, gata să cadă la prima adiere.
Sediul FJSC este în complexul Leu, în clădirea Electronicii, la etajul 6. Da exact, tot sediul înseamnă de fapt un singur etaj, unde învaţă atât universitarul cât şi masterul. Aproximativ 1500-1700 de studenţi.
Cursul de azi nu l-am mai făcut în singura sală disponibilă pentru masterul nostru: tradiţionala sală 100 nu-ştiu-cât, unde, de bine de rău sunt măcar vreo 25 de scaune (deşi noi suntem 50 de studenţi la acest master), scaune care, deşi nu au o masă în faţa lor, au o tăblie de 20 de cm lungime şi vreo 15 lăţime (cât să-ţi încapă pe ea o foaie A5 şi-un pix). Azi am făcut în laboratorul Jean nu-ştiu-cum, un laborator de informatică pare-se după mormanul de ecrane aşezate ba pe cele 5 bănci, ba pe jos, ba pe sub cele 10 scaune, ba pe unde nu te aştepţi. Nu e prima dată când facem cursul de joi în această sală, dar e prima dată când haosul creat de această sală a fost la maxim.
În primul rând, oricâtă matematică sau fizică ai aplica nu ai cum să plasezi 50 de oameni (cât ar trebui să se prezinte la un curs, în cazul ideal) în cele 10 scaune prezente. Noroc că seriozitatea studentului român e recunoscută ca fiind aproape de minus infinit, aşa că şi cei prezenţi în mod normal la un curs nu depăşeşte numărul de 10. Dar ce te faci cu un curs a cărui profesoară ţine morţiş ca studenţii să aibă prezenţă de 50% pentru a intra în examen? Nu-i problemă, oricum profesoara se va răzgândi (aşa cum am aflat azi, la penultimul curs din semestru), pentru că între timp îşi dă seama că numai ea, ca profesoară, a lipsit la vreo 50% din cursuri, procente care, combinate cu cele 50% la care avea dreptul un student, rezultă un frumos posibil absenteism de 100%. Deci, în spiritul comunist, schimbăm regulile când nu ne mai convin şi le trântim în faţă studenţilor o “mare ţeapă”, că doar aşa-i mai interesantă viaţa: plină de neprevăzut! Cu toate acestea, şi neştiind azi că nu mai contează cele 50% prezenţe de ieri, s-au prezentat la curs mai mult de 10 persoane. Unde-i aşezăm?
Vine, la vreo 15 minute după ce profa începuse să-şi citească notiţele (crezând că asta înseamnă actul predării într-un sistem universitar) primul individ pentru care nu mai exista un scaun în sală. Iese din sală, se întoarce după 2 minute cu o pernă de la un fost scaun. Se aşează pe ea. Abia în acel moment profesoara observă neobişnuitul situaţiei şi îl invită pe individ să-şi aducă un scaun de la sala 100 nu-ştiu-cât, unde e o tanti nu-ştiu-cum. Individul îi mulţumeşte, dar motivează lipsa mişcării corporale, prin faptul că stă bine şi aşa, pe jos, pe acea pernă. Profesoara nu şi nu, să aducă scaun, de data asta indicându-i sala cancelariei. Individul, vădit ruşinat, se ridică şi aduce un scaun. Încearcă să-l pună pe picioare, pe fundalul râsetelor din sală. Scaunul nu vrea să stea. Individul motivează faptul că nu a verificat când l-a înhăţat dacă stă sau nu în picioare, cu atât mai mult cu cât l-a luat de pe hol, grăbit să se întoarcă la curs. Iese, duce scaunul prost, vine cu altul bun, dar, ca să vezi, exact în acel moment, intră pe uşa sălii alte două individe. Tânărul, galant, le oferă spre folosire, celor două domnişoare, unicul scaun liber, el alegând să-şi reia locul pe perna de pe jos. Profesoara râde înfundat şi-o trimite pe una din domnişoare să aducă ea un scaun de la cancelarie: “poate tu eşti mai îndrăzneaţă ca el!” sau de la sala 100 nu-ştiu-cât de la tanti nu-ştiu-cum. “Sau de la filiala Universităţii din Braşov” îmi iese pe gură replica spusă printre hohote de râs şi plâns. Iese fata şi dupa 2 minute se aud trosnete şi buşituri pe hol. Noi începem să râdem din nou. Iese şi băiatul s-o ajute pe domnişoară să aducă două scaune. Se poziţionează cumva în spaţiul de 2 m pe 2 m. După 5 minute de aparentă linişte, apare o altă individă, care normal, nu are scaun…Spectacolul continuă! Râsul se transformă. în capul meu, în plâns!
În tot acest timp, pe fundal se auzeau sunete asemănătoare unui rozăit de şoarece nebun: aerul condiţionat. Profesoara îşi recita şi recitea notiţele, repetând la infinit 5 idei mari şi late, de fiecare dată prezentându-le sub altă formă. S-a repetat femeia aceasta de cel puţin 10 ori…Exasperant!Plictisitor!
Tabla din faţa noastră era un adevărat document de istorie, pe care se putea face o adevărată hermeneutică, decelând straturile de scris prezente. La primul strat se puteau observa informaţii din ceva ce părea a fi un curs de radio, dar şi o ierarhie dintr-o organizaţie. La al doilea strat se puteau întrevedea nişte calcule şi-un pătrat de x şi 0, iar dacă te apropiai mai tare (ceea ce eu n-am avut ocazia să fac) probabil se înţelegeau şi informaţiile din straturile trei şi patru. Nu cred că acea tablă a fost vreodată ştearsă cu un burete ud!
Incredibil, dar Universitatea din Bucureşti are un sistem de structură şi administrare la pământ. Au trecut deja 3 luni încheiate de când am început cursurile şi noi nici acum nu avem carnetele de student sau legitimaţiile de călătorie. Mai e timp…mai avem încă un an jumate de stat în acest sistem, timp e destul, gândesc ei probabil! E o bătaie de joc!
Am crezut că Universitatea are un prestigiu meritat, dar vă zic cu mâna pe inimă că e o iluzie, e un mare balon de săpun! Ce facem noi la master numai specializare şi aprofundare a domeniului nu se cheamă. Sistemul de învăţământ promovat de master e o continuă şi perpetuă “introducere”. Aceleaşi şi aceleaşi informaţii! Dezamăgitor!
