Am în casă un megafan Photoshop. E aproape obsedat! E şi normal…
Pe mine, de obicei, nu mă pasionează obsesiile altora, dar pentru că la muncă văd Photoshop-ul deschis aproape non-stop, m-am hotărât să mi-l instalez şi eu acasă şi să-mi fac curaj să-l învăţ! De două zile fac tutoriale de pe www.photoshopromania.ro şi, surpriză, mă descurc!
Nu, nu vreau să învăţ Photoshop-ul ca să-mi modific culoarea ochilor în fotografii sau ca să-mi pun steluţe în păr şi nici ca să mă fac, peste noapte, Art director…Lui îi e frică, în glumă, c-o să-i fur pâinea de la gură! Pur şi simplu, prea era misterios pentru mine să-mi văd colegii în Photoshop cum manevrează shortcut-urile, layer-ele, funcţiile şi alte alea şi eu să mă uit ca mâţa în calendar…
Îţi pică ca un cataroi în moalele capului: să ştii că tu poţi, dar alţii nu. Şi pentru asta, nu mai poţi nici tu!
Toată viaţa mea s-a întâmplat aşa cu oamenii apropiaţi: niciodată n-am putut să ne sincronizăm, să ne punem de acord cu toţii, să plănuim ceva fără ca altcineva să invoce un motiv şi să ruineze tot planul. În mare, motivul a fost acelaşi. Cauzele motivului difereau, dar o anume cauză n-am înţeles-o niciodată, pentru că se baza pe un cerc vicios.
În viaţă am ajuns să cred că dacă nu reuşeşte un lucru într-o parte, va reuşi în alta. Dar oamenii sunt de puţine categorii şi, în genere, se comportă cam la fel. Şi-atunci nu mai contează cum eşti tu, pentru că în final depinzi de ceilalţi şi ajungi să trăieşti după cum au alţii motive.
Am vrut să simt aerul trecându-mi pe sub mână şi pământul mişcându-mi-se sub picioare. Aşa că am luat-o la pas din dreptul uşii biroului, ţinându-l pe Bibi de mână.
Iniţial, am vrut doar până la intersecţia cu Bd. Unirii, apoi simţind cum vine ploaia din spate, am vrut s-o întrecem şi să ajungem primii în piaţa Unirii. Trecuse deja o oră de când ne sincronizam paşii şi împărtăşeam amintiri din facultate. Ploaia rămăsese mult în urmă şi nu vroiam să stricăm atmosfera de primăvară îngrămădindu-ne în 32, aşa că i-am propus să ne continuăm plimbarea până acasă. Am privit toate clădirile, grădinile, culorile şi lui i-a părut rău că nu aveam aparatul la noi. Mie mi-a părut bine că am surprins cele 2 ore, pe filmul minţii. O să-l developez la toamnă, învelită fiind în pătură şi cu mâna stângă lenesă pe mâna lui dreaptă.
Când am ajuns, primul fior care m-a trecut a fost provocat, curios, de mirosul de mare: puţin înţepător, murdar, ars de soare – capsulă a fiecărei dimineţi petrecute pe plajă, vara. Am călcat pe dalele falezei din Constanţa ca pe un covor persan, cu atenţie şi dor. Vântul mi-a răscolit sufletul şi mi-a zâmbit între 10 degete care se ţineau prinse pe-un fir de dragoste. Erau valuri care se spărgeau în spumă pe bolovani negri şi lipicioşi. Cât îi invidiez! Ne-a plimbat plăcerea şi dorul, la pas, cu marea lângă noi.
În Vamă era praf şi pustiu, dar un soare la apus care se legăna pe nisipul aranjat. Mi-am băut cafeaua, aşa cum mi-am dorit cu ardoare, în fund pe nisip cu ochii spre mare. Mi s-au pierdut privirile în spaţiul odată plin de lume şi umbrele de stuf. Mi-am îngropat prezenţa în nisip ca s-o regăsesc din nou, la vară. Era linişte cu soare şi sub un braţ era chiar cald. Când am închis portierele maşinii, cu ochii încă aţintiţi spre mare, la radio a început să cânte vechea Vama Veche cu vechea “Nu am chef azi”. Dar noi am avut chef de-un sărut. Întâmplarea…
În dimineaţa crudă, când s-au tras draperiile, marea stătea cuminte, cu faţa la noi, iar soarele ne-a toropit corpurile. Am băut din nou cafea, pe o terasă cu vânt de mare. În linişte. Apoi am văzut stelele din planetariu şi pe Mark în delfinariu. Miezul zilei ne-a găsit din nou îmbrăţişaţi, pe-o stâncă de pe dig, în palmele mării calme. Am luat un crab amintire şi-o jumătate de scoică.
Şi ne-am luat unul pe celălalt de mână, cu proaspete amintiri strânse între degete şi ne-am întors acasă…
Mie-mi plac la nebunie surprizele, dar de obicei le intuiesc sau le aflu “fără să vreau”. Ei uite, anul ăsta am fost mai mult decât surprinsă.
Ieri am fost anunţată de Radu că am programare-surpriză la masaj de relaxare. Superb! Tot ieri părinţii mei dragi m-au suprins cu o rezervare la hotel în Constanţa, pentru sâmbătă – cameră cu privelişte la mare.
Azi noapte, cadou la miezul nopţii, şampanie şi pupicuri.
Azi dimineaţă, în schimb, am avut parte de cea mai tare surpriză ever!! Guerrilla, frate!
Eram în maşină, în întârziere, în drum spre serviciu, ascultând radio Guerrilla, normal. Dobro şi Craio vorbeau despre o melodie şi se pregăteau să dea un telefon în direct. În maxim 5 secunde, simt în geantă vibraţiile telefonului şi aud soneria. Mă concentrez să-mi dau seama a cui e numărul de pe ecranul telefonului, apoi răspund simplu cu un “Alo”. În momentul acela aud linişte totală la radio şi o microfonie surdă. Vocea groasă din telefon mă întreabă “Oana? Oana Vecinica?”. Eu, şocată, recunoscându-l pe Craio, zic un “da” tremurat şi încep să râd în timp ce Dobro şi Craio se apucaseră deja să-mi cânte “La mulţi ani” în direct. Apoi, tot ce-am putut spune a fost “Băi, sunteţi nebuni!”!
M-am uitat la Radu, care a început să râdă, apoi l-am auzit pe Dobro zicând “Oana Vecinica e o veche ascultătoare de Guerrilla şi atunci când prietenul ei Radu ne-a căutat să-i facem o supriză, n-am putut rezista. Ei se pupă la stop şi se ţin de mână. Ia zii Oana, Radu e lângă tine? Vreau să vă pupaţi”. Eu, cu gura până la urechi, l-am pupat pe Radu în direct şi mi-am ascultat urarile de bine primite din partea celor doi, în direct, la radio Guerrilla. Genial
Ştiu că îmi treceau o mie de chestii prin cap, dar nu puteam să zic decât “mulţumesc”. Nu încerc să redau ce am simţit, căci e incredibil, nu-mi puteam scoate zâmbetul de pe faţă! Cea mai frumoasa şi neaşteptată surpriză!
Când am ajuns la birou, pe facebook erau mesaje de “La mulţi ani” de la Dobro şi Matei, în mail un desen frumos făcut de tatăl meu şi statusuri drăguţe puse de prietenele mele pe mess.
În sala de conferinţe am instalat tortul, prăjiturile, sucul şi şampania, iar frumoşii mei colegi m-au pupat şi m-au cadorisit cu un tricou-surpriză, producţie proprie, verde, normal şi cu mesajul “Never a copy, sometimes a writer, but always a copywriter”. Nu-mi puteam stăpâni emoţiile, iar gura mea nu vroia să stea decât în formă de zâmbet nebun.
Azi e ziua mea! Împlinesc 23 de ani!
Ca în toţi anii, “ziua” mea durează vreo 5 zile.
Un fel de “Hai, arată-ne cine eşti prin 18 afirmaţii!”.
1. Sunt…Vecinica!
2. Aş vrea…multe.
3. Păstrez…tot felul de amintiri fie în formă fizică (în cutiile roşii), fie în minte.
4. Mi-aş dori…să fie luna mai, continuu.
5. Nu îmi place…monotonia şi mă oripilează stafidele.
6. Mă tem de…valuri, oameni închişi în ei şi tot ce implică adrenalină în doze mari.
7. Aud…voci când sunt foarte obosită.
8. Îmi pare rău…când acţionez fără să gândesc.
9. Îmi plac…surprizele, dimineţile de weekend, lalelele şi crema de zahăr ars.
10. Nu sunt…perfectă.
11. Cânt…în maşină şi când vreau să râd în cadă.
12. Niciodată…nu o să fac un sport extrem.
13. Rar…dau dreptate cuiva din prima.
14. Plâng… când am impresia că sufăr,când mă enervez foarte tare şi pe motive de SPM.
15. Sunt confuză…când nu-i înţeleg pe ceilalţi.
16. Am nevoie…de comunicare, de afecţiune şi de ceva dulce în fiecare zi.
17. Ar trebui…să mă văd mai puţin pe mine în ecuaţiile sociale şi relaţionale.
18. Aş putea…să mut munţii din loc, dacă asta mi-aş dori.
Parcă a trecut o veşnicie… A fost o zi de miercuri când am uitat şi mi-am amintit totul într-o fracţiune de secundă. Ultimele 6 luni mi-au trecut ca un flash prin faţa ochilor, fără să le pot atinge. A fost o zi de miercuri când am fost forţată să-mi uit prezetul şi să-mi amintesc trecutul, pas cu pas. Trecutul mi-a revenit prezent, dar într-un mod hâd, ca un exploziv care luminează, apoi se prăbuşeşte în cenuşa-i proprie. Eu am încercat să fiu familiară cu o parte ce-mi era străină de mult, apoi am plecat spre prezent, fără să-mi mişc măcar un muşchi al feţei. A fost o zi de vineri când am furat soarele de ora 13 în plin aer de Cişmigiu, în ciuda durerii de cap extraordinare. Aş fi vrut să învăţ Corel-ul. Poate o să-l învăţ. Poate. A fost o zi de vineri când am râs împlinită de faptul că două părţi ale prezentului meu convieţuiesc în aceeaşi cavitate, fără să-mi fie teamă că proproţiile lor de trecut sunt asimetrice. A fost o zi de sâmbătă şi dimineaţa unor 6 luni complete. Un Bucureşti descoperit de-un bucureştean, într-o mirarea a mea, de provincială, fără limite. Un I am the greatest man that ever lived cântat din toţi plămânii şi o dorinţă de a-mi lua un set de 11 cărţi. Azi cred că a venit primăvara. Am numărat ultimele ore din iarnă cu sete de soare şi căldură. De obicei pe 1 martie ne îmbrăcam în verde şi ieşeam la plimbare. Azi o să ieşim doar două. Poate-mi iau si setul de cărţi. Poate. Parcă a trecut o veşnicie…Poate că a şi trecut!
Văd dimineaţă răcoroasă cu soare cu dinţi ascuţiţi, arătat pe jumătate printre nori albi şi două ceşti de cafea. Pe măsuţa neagră, cu o vază în care stă, graţios, un fir de floare, aşteaptă 3 bucăţi de biscuiţi cu alune şi fulgi de ovăz pe o farfurie transparentă. Şerveţelele sunt bine împăturite iar linguriţele sunt întoarse cu faţa în jos şi se sprijină de căni. Alături de două fotolii ca spuma de moi, stă o pătură pe jumătate căzută pe covor. Imbricul dă în clocot pe aragaz şi sunetul e acoperit de râsete mocnite. Ea îl aduce şi toarnă cafeaua în ceştile roşii, apoi se aşează şi mă priveşte cu mâna care o strânge uşor pe a mea…E sâmbătă dimineaţa, dintr-o vară obişnuită de tinereţe.
Văd toate aceste mici detalii, dar nu o văd pe “ea” cu care să împart un moment bun de prietenie într-o dimineaţă.
