Duminică, 23.30
Au trecut 50 de ore, 12 minute şi multe secunde.
Sau 3012 minute.
Sau 180.720 secunde.
Şi vor mai trece încă 15-20 de ore, pe care le voi petrece în aceeaşi stare lichidă, fluidă. Nu sunt om fără tine. Sunt doar gânduri şi dor.
Iubesc.
Strânsesem într-o pungă maro, încăpătoare, tot ce credeam eu că mă poate rupe de vârtejul dureros în care-mi lăsasem corpul şi mintea drept gaj pentru o clipă de victorie. Din ce în ce mai des e vorba doar de supremaţie: care-i mai cu moţ. Eram atât de grăbită şi decisă, cum nu mai ştiusem să fiu niciodată. Alergam prin casă, încercând să găsesc fiecare articol care să mă elibereze, încât nici nu mi-am dat seama când s-a făcut noapte. Şi-am şoptit întunericului decizia mea, rugându-mă să mi-o prindă cu pioneze de suflet, ca să fiu sigură că şi pe lumină îmi va părea valabilă şi îndreptăţită. Am agăţat punga de clanţă şi-am adormit cu-un ghem de blană la piept.
N-am plâns…şi eram mândră de asta. Credeam că e un semn de independenţă şi determinare. Mi-a fost închisă uşa drept în nas şi totuşi mi-am păstrat fruntea sus. Nu mă lovise decât o calculată indiferenţă, dar mă lovise arterial, direct pe partea stângă a fizicului meu de unde pompa lent un aer rece de singurătate. Atunci mi-am dat seamă că mi-e dor si-am plâns.
Şi-n timp ce-mi curăţam ochii înroşiţi, am realizat că singurul loc de unde nu strânsesem lucrurile pentru a le pune în punga maro, era chiar sufletul..De acolo n-am cum să scot nimic: pentru că noapte a prins cu pioneze tot ce este frumos.
Motivul pentru care eram entuziasmată rezidă dintr-un banal de normalitate. Mă simţeam foarte confortabil, puteam să fiu cine sunt, fără să mă cenzurez, fără să-mi fie teamă, fără să-mi pun măşti şi să joc nenumărate jocuri de societate şi de amor.
Mă entuziasma că puteam să râd când aveam chef, puteam să plâng fără motiv, puteam să fiu serioasă sau să mă copilăresc, puteam să-mi trăiesc stările scurte sau să-mi vorbesc sentimentele. Puteam să fiu aşa cum îmi dorisem de mult să fiu: naturală.
Acum mi-am pierdut capul şi tot ce ţine de funcţiile lui şi de naturaleţea folosirii lor: zâmbetele nu-şi mai au rostul pentru că în exces dăunează, ochii nu mai au ce să vadă pentru că privirea lor strică tot, stările de moment nu mai pot fi manifestate pentru că generează tăceri, iar gura nu mai are rost să exprime sentimente pentru că ele se lovesc de ziduri. Naturaleţea nu mai poate fi exprimată, pentru că a sa cale nu mai e acceptată. Pe cale de consecinţă, motivul entuziasmului nu mai există. E mort.
Puteam să fiu cine sunt. Acum nu mai am voie.
Eu zic că e al şaselea simţ.
Am simţit de ieri ce urma să aflu abia azi. Undeva în adâncul meu am ştiut, dovadă şi gândurile şi temerile pe care mi le-am consumat ieri… N-am ştiut s-o pun în cuvinte senzaţia pe care am avut-o, dar am ştiut de atunci că va veni curând momentul!
Azi mi-am manifestat fizic regretul…în mod public.
O să-mi caut liniştea…
“Îmi lipseşti…
…când visez fără tine
…când nu eşti pe scaunul din dreapta
…când mă doare spatele şi capul şi-am febră
…când nu are cine să mă asculte
…când nu am cui să-i vorbesc
…când n-are cine să mă strângă în braţe
…când n-am pe cine să strâng în braţe
….atunci îmi lipseşti!
În rest, ador fiecare moment în care eşti cu mine.”
…pentru că nu-i mai lipsesc…
Eram legată de-o mână cu cabluri negre şi roase, iar pielea se încreţise în jurul strânsorii. Ochii erau acoperiţi cu pânză gri, urât mirositoare, prin care se vedeau frânturi de realitate. Simţeam praf în urechi şi păru-mi era îmbâcsit de zgomot.
Vântul mă ocolea, dar îl puteam auzi cum vorbea copacilor de primăvară. “Minciuni amare” îmi ziceam în timp ce înghiţeam dulceaţa de vişine. Pipăiam lemnul ud al mesei şi încercam să găsesc paharul cu apă. L-am lovit din greşeală: piciorul drept mi-a fost inundat. Niciodată n-am fost atentă cu lucrurile casabile, dar de data asta ciobul mă pedepsea, înţepându-mă încet şi adânc.
Am aşteptat…câţiva ani îmi păru agonia! Număram respiraţiile şi împărţeam la patru expiraţiile. Vânam culori prin pânza uscată şi făceam scenarii cu un singur act. Mâna uscată care m-a tras brutal, a ştiut să mă aline apoi cu o strângere caldă. M-am simţit târâtă, deşi nu eram, dar mă lăsam purtată căci începeam să simt miros proaspăt de mai.
Când cârpa deveni leneşă pe faţa mea, roşu puternic mă ustură pe iris. Un soare părea că iese din pământ şi leagănă tulpinile firave. Un câmp cu maci mi-era covor cu vise. Genele s-au ruşinat şi s-au îmbrăţişat. Încheietura mâinii supuse a fost încolăcită de-un trup de mac în căderea mea. Părul s-a făcut una cu pământul şi ochii s-au deschis spre ruptura cerului. Colţurile gurii s-au ridicat.
…M-am odihnit.
Goluri pe care simt nevoia să le umplu, ca să fie întregul complet.
Valuri pe care aş vrea să le opresc şi-ncerc asta prin cuvinte spuse minţii în şoaptă.
Aşteptări care sfidează monotonia, dar care se împotmolesc în ceea ce ar trebui să sfideze.
Tristeţi de oboseală ce nu poate fi ocolită.
Amintiri privite printr-un geam opac. Aproape că nu mai ţin minte cum eram. Aveam părul lung.
Minute care vin şi se duc fără să poţi să simt confortul lor. Zile care se şterg de la sine.
Dorinţe.
Martie cu un 26 nesurprinzător.
Am obosit.
Cuvintele sunt întoarse, spate în spate. Ideile sunt întrerupte, la jumătate. Comunicarea este doar ca să fie…glumeaţă.
Mă pot lupta cu orice, mai puţin cu proprii mei demoni, născuţi şi crescuţi în puful creat de jocul dintre imaginaţie şi memorie.
