În viaţa oricărui om trebuie să existe anumite hopuri pe care, dacă le trece, devine alt om! Aseară eu am trecut peste un astfel de hop care m-a metamorfozat mai aprig decât ar fi putut s-o facă orice etapă de dezvoltare susţinută de efort şi dorinţă: am fost într-un club de house – Martin!
Ca să vă familiarizez cu al meu context, spun de la început că unul din marile mistere ale vieţii mele este reprezentat de muzica house. Nu i-am putut înţelege niciodată resorturile şi mesajele, cu atât mai puţin stilul de dans, ba chiar am fost profund pătrunsă de o stare de negaţie, afirmând în nenumărate rânduri că eu consider că muzica house n-are niciun mesaj şi niciun rost şi nu se poate dansa.
Dar o noapte petrecută pe sunetul înconfundabil de ciocan lovit în piatră îţi poate dărâma şi reconstrui întreaga scară de valori.
Am fost în Martin de dragul prietenei mele Nicoleta care, intrată în vârtejul economico-social al vieţii, s-a apucat de vreo 2 ani de organizat petreceri ce au cap de afiş dj cunoscuţi şi mega-cunoscuţi. Am hotărât ca de data asta să nu mă mai las condusă de propriile gusturi muzicale, susţinute de eterna-mi superficialitate în domeniul house-ist “Cine naiba-s aştia?” şi să particip şi eu.
Primele 20 de minute petrecute undeva sus, lângă dj, mi s-au părut a fi echivalentul a 5 secunde, căci urechile mele auzeau acelaşi ritm, combinat cu aceleaşi sunete. Mi s-a explicat că nu e acelaşi mixaj, aşa că, fată cuminte, am dat din cap şi-am aprobat. Am vrut să-mi testez limitele şi m-am apucat să mă bâţâi în ritm, să văd dacă al meu corp răspunde la stimulii auditivi pe care al meu creier îi percepea identici. M-am mişcat aşa, faţă-spate, cu picioarele ţinute fix, preţ de un minut, după care am ridicat mâna, încercând să prind şi mai bine ritmul de coadă. Fetele, amuzându-se, s-au ridicat şi ele şi au început să danseze. Obişnuită cu stilul meu de a da din membre, n-am putut să mă abţin şi-am continuat dansul, fără voia mea, în stilul meu propriu, încercând să-mi cânt în minte o melodie gen B52. Fetele au intrat în joc, motiv pentru care s-a dezlănţuit o rafală de râs şi-o întreagă schemă de dans. Acolo sus, cum stăteam noi, nu puteai însă avea acces la vibraţiile celorlalţi dansatori, aşa că, de comun acord, am coborât pe ring. În beatitudinea balansului de genunchi care coboară nişte scări, populaţia aflată pe ring ne-a aplaudat. N-am înţeles de ce, dar bănuiesc că eram mişto, de aia erau atât de încântaţi că ni le alăturăm.
Acolo jos, în mijlocul mulţimii, dansul a venit de la sine. Am început prin a-i imita pe cei din jurul nostru care, fiecare părea că dansează pe un gen diferit de muzică. Unul era mai manelistic, altul mai rock, un altul avea mişcări robotice, iar noi îi imitam pe fiecare, pe rând. Unul dintre ei a fost our master, dovadă că ulterior, conştient de capacităţile lui fizice de exprimare a propriilor stări interioare, s-a urcat pe-o boxă şi a început să dea din mâini, cap şi picioare într-un mare stil. Sincer, am dansat cum mi-a venit, fără să ţin cont de un anume ritm de house pe care, din păcate, oricum nu-l percepeam a avea ceva aparte. Am băgat scheme de rock, scheme de manele, de r&b, rock&roll, am dat din mâini în sus şi-n jos, stânga, dreapta. N-a contat, mergea orice pe acea muzică. Şi-uite aşa am descoperit eu misterul fabulos ascuns în spatele sunetului de fierăstrău cu pretenţii de muzică: îţi permite să dansezi cum vrea muşchiul tău, în orice direcţie şi cu orice gestică şi mimică! Nimeni nu se supără, nimeni nu poate spune despre tine că nu ţii ritmul sau că nu eşti în acord cu mesajul şi tema melodiei. De vis! Ce alt gen de muzică îţi permite asta? Ia gîndeşte-te, dacă pe rock ai începe să-ţi mişti şoldurile în valuri manelistice, lumea te-ar huidui sau dacă pe r&b nu ai păstra balansul picioarelor corect, lumea s-ar uita chiorâş la tine. Pe house însă nu contează, Jean dansează!
N-am rezistat mult, pe la 1.30 m-am furişat pe uşă afară, dar cu un zâmbet de neegalat, căci reuşisem să dobor un mit propriu şi să aflu un secret care să mă dezlege din robia lui “Eu nu ştiu să dansez pe muzica asta, căci asta nu e muzică!”.
Vă sfătuiesc pe toţi ăştia care ascultaţi diverse genuri de muzică ce n-au legătură cu house-ul să experimentaţi o seară într-un club de gen. Credeţi-mă self esteem-ul vostru va creşte la cote maxime şi veţi simţi că n-aţi trăit degeaba. Acum închei, căci s-a terminat şi a 6a melodie a lui Muse din playlist-ul de dezintoxicare muzicală, aplicat cu stricteţe în dimineaţa asta. ![]()
) Tot nu ştiu ei ce să-mi dăruiască de Crăciun. Aşa s-ar rezolva problema!
