Strânsesem într-o pungă maro, încăpătoare, tot ce credeam eu că mă poate rupe de vârtejul dureros în care-mi lăsasem corpul şi mintea drept gaj pentru o clipă de victorie. Din ce în ce mai des e vorba doar de supremaţie: care-i mai cu moţ. Eram atât de grăbită şi decisă, cum nu mai ştiusem să fiu niciodată. Alergam prin casă, încercând să găsesc fiecare articol care să mă elibereze, încât nici nu mi-am dat seama când s-a făcut noapte. Şi-am şoptit întunericului decizia mea, rugându-mă să mi-o prindă cu pioneze de suflet, ca să fiu sigură că şi pe lumină îmi va părea valabilă şi îndreptăţită. Am agăţat punga de clanţă şi-am adormit cu-un ghem de blană la piept.
N-am plâns…şi eram mândră de asta. Credeam că e un semn de independenţă şi determinare. Mi-a fost închisă uşa drept în nas şi totuşi mi-am păstrat fruntea sus. Nu mă lovise decât o calculată indiferenţă, dar mă lovise arterial, direct pe partea stângă a fizicului meu de unde pompa lent un aer rece de singurătate. Atunci mi-am dat seamă că mi-e dor si-am plâns.
Şi-n timp ce-mi curăţam ochii înroşiţi, am realizat că singurul loc de unde nu strânsesem lucrurile pentru a le pune în punga maro, era chiar sufletul..De acolo n-am cum să scot nimic: pentru că noapte a prins cu pioneze tot ce este frumos.
