Motivul pentru care eram entuziasmată rezidă dintr-un banal de normalitate. Mă simţeam foarte confortabil, puteam să fiu cine sunt, fără să mă cenzurez, fără să-mi fie teamă, fără să-mi pun măşti şi să joc nenumărate jocuri de societate şi de amor.
Mă entuziasma că puteam să râd când aveam chef, puteam să plâng fără motiv, puteam să fiu serioasă sau să mă copilăresc, puteam să-mi trăiesc stările scurte sau să-mi vorbesc sentimentele. Puteam să fiu aşa cum îmi dorisem de mult să fiu: naturală.
Acum mi-am pierdut capul şi tot ce ţine de funcţiile lui şi de naturaleţea folosirii lor: zâmbetele nu-şi mai au rostul pentru că în exces dăunează, ochii nu mai au ce să vadă pentru că privirea lor strică tot, stările de moment nu mai pot fi manifestate pentru că generează tăceri, iar gura nu mai are rost să exprime sentimente pentru că ele se lovesc de ziduri. Naturaleţea nu mai poate fi exprimată, pentru că a sa cale nu mai e acceptată. Pe cale de consecinţă, motivul entuziasmului nu mai există. E mort.
Puteam să fiu cine sunt. Acum nu mai am voie.
