Când am ajuns, primul fior care m-a trecut a fost provocat, curios, de mirosul de mare: puţin înţepător, murdar, ars de soare – capsulă a fiecărei dimineţi petrecute pe plajă, vara. Am călcat pe dalele falezei din Constanţa ca pe un covor persan, cu atenţie şi dor. Vântul mi-a răscolit sufletul şi mi-a zâmbit între 10 degete care se ţineau prinse pe-un fir de dragoste. Erau valuri care se spărgeau în spumă pe bolovani negri şi lipicioşi. Cât îi invidiez! Ne-a plimbat plăcerea şi dorul, la pas, cu marea lângă noi.
În Vamă era praf şi pustiu, dar un soare la apus care se legăna pe nisipul aranjat. Mi-am băut cafeaua, aşa cum mi-am dorit cu ardoare, în fund pe nisip cu ochii spre mare. Mi s-au pierdut privirile în spaţiul odată plin de lume şi umbrele de stuf. Mi-am îngropat prezenţa în nisip ca s-o regăsesc din nou, la vară. Era linişte cu soare şi sub un braţ era chiar cald. Când am închis portierele maşinii, cu ochii încă aţintiţi spre mare, la radio a început să cânte vechea Vama Veche cu vechea “Nu am chef azi”. Dar noi am avut chef de-un sărut. Întâmplarea…
În dimineaţa crudă, când s-au tras draperiile, marea stătea cuminte, cu faţa la noi, iar soarele ne-a toropit corpurile. Am băut din nou cafea, pe o terasă cu vânt de mare. În linişte. Apoi am văzut stelele din planetariu şi pe Mark în delfinariu. Miezul zilei ne-a găsit din nou îmbrăţişaţi, pe-o stâncă de pe dig, în palmele mării calme. Am luat un crab amintire şi-o jumătate de scoică.
Şi ne-am luat unul pe celălalt de mână, cu proaspete amintiri strânse între degete şi ne-am întors acasă…
