Am desenat aseară, cu privirea, portretul unei siluete diafane, învăluită de răcoarea nopţii şi alinate de un plover moale, ce stătea să cadă de pe umeri. M-am întâlnit cu ea în faţa unui gard de fier, rupt din întrebări şi ascunzând o lume neştiută în spatele lui. De după uşă, întâi au ieşit ochii mari şi rotunzi, apoi corpul filiform, ţinând în mână motivul întâlnirii: cartea. M-a privit intimidată, încercând să mă repereze în imaginaţie, apoi, stângaci, a încercat să lege două cuvinte, pentru a masca mişcarea corpului ce se îndrepta spre o sărutare pe obraz. I-am zis că e frumoasă. Poate c-am exprimat-o într-un mod prea abrupt şi mirat, dar nu pentru că nu aş fi conceput apriori atribuirea frumuseţii persoanei sale, ci, mai mult, pentru a mă scuza că imaginaţia mea nu a avut destule resorturi de anticipare. Delicat, mi-a întors complimentul într-un mod mult mai natural, apoi m-a asigurat că-mi va face plăcere lectura. N-am ştiut ce să zic mai mult decât un “mulţumesc” sincer şi încurcat printre miile de impresii. Mi-a zâmbit şi-apoi mi-a dat cartea: “Portretul lui Dorian Gray”! Ea era Mimo şi eu eram…fascinată de delicateţea ei.
Archive for October, 2008
Ultima duminică a lui octombrie
Un calm desăvârşit, nesfârşit… cu momente de implozie a cuvintelor, ce pişcau limba ca să fie rostite. Dar n-au explodat. Şi câte aş fi zis, dacă nu m-ar fi oprit preconcepţia “întâiului” şi-a lui “prea devreme”… Dar sunt sigură că m-am înşelat atunci şi că am dreptate acum. Ochii aceia limpezi, cu privire blajină şi atingere fermă, pierduţi printre dezmierdările degetelor alertate de ritmurile de la televizor. Familie. Aş fi strâns toată viaţa mea în mâini şi-aş fi dat-o…pe gratis!
Îmbrăţişări de familie şi-o primire mai mult decât surprinzătoare. Un foc de sobă într-un ocean de frig plouat cu mici stropi de brumă. Mi s-a făcut dor de familia mea. De braţele care te strâng cu ardoare şi care ar naşte, în căldura lor, lacrimi de fericire. Vineri mă duc la Focşani, acasă, la mine, acolo unde n-am mai fost de mult timp şi…mi-e dor. Mult prea dor.
I am Rives
Sunt puţine spoturi tv sau reclame, în general, care să mă atingă în mod direct, deşi fac parte dintr-un target foarte vânat de publicitate, pentru atenţia căruia mulţi creativi se luptă: sunt tânără, cu studii superioare, cu preocupări interesante, cu un job bine plasat, cu un stil urban şi-o afinitate pentru tot ce e out-of-the-box. Ar trebui să fie simplu pentru publicitari să comunice pe limba mea şi să-mi vindă, poate, vise încă neconştientizate. Dar, din păcate, dacă stau bine şi mă gândesc, nu-mi pot aminti vreo reclamă care să mă fi făcut să zic: “Da, simt că mi se adresează mie sau e chiar despre mine”.
Însă de când am văzut reclama la Orange, “I am Rives, the first 2.0 poet”, percepţia mea s-a schimbat. În primul rând pentru că abordează aspectul de worldwide oferit de internet. Apoi, pentru că are atingeri în zona de comunicare tehnologizată – mail, blog, chat, webcast, forum. Şi nu în ultimul rând, pentru că explică, într-o formă simplă şi frumoasă, metafora comunicării interpersonale şi intrapersonale, cu ajutorul tehnologiei. Relaţionând cu noua filosofie Orange, “Togheter we can do more”, şi primul spot din seria asta ( axat pe “Sunt ceea ce sunt datorită oamenilor din viaţa mea”), pot spune că şi acest spot, “I am Rives”, transmite, în plan secund, aceeaşi idee de influenţa exercitată de ceea ce e parte din viaţa ta – tehnologia – asupra personalităţii tale.
Eu ştiu şi afirm că azi sunt ceea ce sunt datorită blogului. Nu e o relaţie univocă, în sensul că nu blogul m-a făcut ceea ce sunt azi, ci e mai mult de atât şi e cu siguranţă o relaţie biunivocă: e vorba de oportunităţile pe care blogul mi le-a pus la dispoziţie, combinate cu libertatea de exprimare pe care mi-am putut-o exercita prin acest mijloc de comunicare şi provocările mentale ce mi-au fost oferite şi cărora le-am răspuns cu drag.
Da, poate nu sunt un poet 2.0, dar cu siguranţă sunt fiecare post scris aici, fiecare metaforă apărută spontan sau după lungi căutări, fiecare idee explicată în cuvinte, fiecare relaţie înfiripată pe blog, fiecare comentariu citit, fiecare layout al paginii schimbat periodic, fiecare poză postată, fiecare titlu inventat, fiecare emoţie a deschiderii paginii de blog.
Şi, da, reclama Orange este cu şi despre mine, într-o exprimare metaforică şi stilizată a personalităţii mele, căci, pe bune, I am inspired wherever I go.
I am strangers in the cafe where I stood up for my first webcast
And strangers in the forums who first stood up for me
I am fan mail from a North-Sea Oil rig worker and chatroom chatter from Gibraltar
I am video love poems at the stroke of midnight to my girlfriend as she wakes up half a globe away
I am blog updates with some new found friends in the sunshine of the city plaza
I am the boy with the book on the bank of a river whose picture I took and then e-mailed to my mother because he looked like my brother
I am the downloads I do uptown and the uploads I do downtown
I am Rives, the first 2.0 poet and thanks to everyone, I’m inspired wherever I go
Haotic
SPM
Ştii cum e? Ai impresia că totul ar trebui să fie invers decât e. Deşi ştii că în mod normal ţi-ar plăcea aşa cum e, dar nu e poţi împotrivi mişcărilor de trupe de prin tine şi te revolţi: lupţi cu mori de vânt inexistente şi proclami manifeste fără cauză. Şi-acum vreau tot ce am impresia că nu vreau niciodată. Vreau în gura mare să se strige pe lângă mine acel “Te iubesc! Te iubesc! Te iubeeeeeeeeesc! Te iubeeeeeeesc, tra la la” din reclamă. Un “Te ador” veritabil, pe care eu l-aş demonta ca fiind mincinos din trei vorbe, dar mi-ar face bine la nervi. M-ar potoli. O sufocare atipică, dar confortabilă. Un şezlog pe care să-mi legăn sindromul. Un dulce care să devină enervant de dulce şi apoi şi mai enervant, până dă în diabetic. Şi promit că n-aş apela la o prăjiturică Măgura pentru femei şi mai greu de satisfăcut. Căci nu sunt prăjiturica prăjiturelelor.
Sunt un berbec autentic, aşa cum m-au manipulat astrele să cred. Dau cu capul de toţi pereţii, fără să analizez nimic înainte. Dau să plec, apoi rămân. Nu ştiu cauzalitatea niciuneia din stări: de ce am vrut să plec?; de ce am rămas? Mă simt de parcă mi-ar bate cineva cuie în cap, constant…De egoistă ce sunt recunosc toate defectele mele, dar nu le îndrept. Şi habar n-am, de fapt, dacă sunt defecte sau trăsături de personalitate acidă. Dacă sunt reversibile sau nu. Dar îmi pasă. Însă nu vreau să devin ceea ce mi-aş dori să devin. Perfectă. M-aş plictisi pe mine. Şi m-aş plictisi să le fac pe plac tuturor. Eu cred că nu zic niciodată “îmi pare rău”, deşi poate îmi pare. Mă întreb dacă ştiu totuşi să transmit părerea de rău şi fără cuvinte.
Nu vreau să fiu “the best girl în the world!”. Vreau să fiu “the best girl for me!”, pentru cineva. Şi atât. Şi acum.
Tu
Intentează-ţi un proces de conştiinţă.
Adu-ţi dovezi pentru durerea din ochi.
Susţine-ţi pledoaria pentru întorsăturile de situaţie care-ţi iau minţile.
Dezbate verdictul care-ţi stă pe buzele sufletului.
Pune-ţi cătuşe la mânie.
Divorţează de teamă.
Încarcerează-ţi gelozia.
Semnează-ţi condamnarea la libertate.
Ieşi din celulă şi fii tu!
Fii tot un zâmbet!
DOAR !!!
Am o nouă obsesie lingvistică: folosirea adverbelor “DOAR” şi “DECÂT”.
Să fie clar, adverbul “doar” se foloseşte atunci când vrei să exprimi ideea unei delimitări sau restricţii. Exemplu: “Mă exprim doar conform normelor gramaticale”. Dacă se vrea folosirea formei negative a verbului, atunci se foloseşte adverbul “decât”. Exemplu: “Nu mă exprim decât conform normelor gramaticale”.
E o greşeală să foloseşti adverbul “decât” cu o formă afirmativă a verbului, atunci când vrei să exprimi o delimitare. În acest caz se foloseşte “DOAR”, nu “decât”. “Vreau doar să te exprimi corect!”. Exemple de greşeală: “Am fost decât la magazin”, “am cumpărat decât o ciocolată”, “vreau decât să-ţi zic că mă enervezi”!
Sunt bucureşteni (căci e o greşeală tipic bucureşteană, am observat) care folosesc “decât” în orice condiţii. L-au luat pe “decât” în braţe şi o să moară spânzurat cu el de gât. Reacţionez imediat cum aud asta şi-i corectez, nu pentru că-s a freak of grammar, ci pentru că mă zgârie pe nervi!!!
Deci, dacă auziţi pe una ţipând “DOAR” în mijlocul unei conversaţii, înseamnă că sunt eu, corectând pe cineva!
Îngălbenit
Se tot aude ecoul trist şi surd în capul meu bolând. Vine dintr-o gaură de cheie, în formă spartă, în acel mic bob roşu, numit poetic şi metaforic, inimă.
Sunt împăienjenită de galbenul care se transfigurează. Îngălbenit. Mucegăit. Se pierde în cotloanele dintre sinapsele interioare. Şi nu vrea să dispară, indiferent de forma pe care o ia. Un gând, o idee, o amintire, un nume.
Se împleteşte cu nimicuri. E aproape de nesimţit, dar e prezent amorf. Pluteşte? Sapă adânc mici gropi de neumplut în aerul respirat.
Răspund mereu cu întrebarea care ma complică. Nu înţeleg de ce nu-l pun odată sub talpa piciorului ca să-l strivesc. De ce nu-l fărm? De ce nu-l închid în cutie? De ce nu-mi închid ochii asupra lui?
Retorică pictată
La ceainăria Lucky 13, cu cafeaua cu ciocolată în faţă, am savurat o discuţie cu 2 prietene – foste şi pe jumătate actuale colege de studii.
Discuţia a pornit de la subiectul master, trecând serios şi relevant către subiectul job şi oscilând permanent între cele două şi mai ales, cum se împăcă ele. Discuţie alertă şi interesantă, pictată cu sete de informaţie şi retuşată cu răspunsuri căutate şi noi întrebări abia născute din paleta plină de culori nefolosite.
Pe la jumătatea ei, mi-a apărut revelaţia faptului că până acum jumătate de an, filosofia discursului, analizele şi discuţiile înflăcărate se purtau în jurul subiectului fierbinte al relaţiilor amoroase. Firul roşu al existenţei noastre era pe atunci reprezentat de afectele de zi cu zi, micile probleme reale sau induse, dezbaterile cu problematică semi-telenovelistică, transpuse în concepte emoţionale, la nesfârşit analizate.
Acum paradigma s-a schimbat. Conceptual, trăim în altă sferă, gândim şi acţionăm diferit. Probabil că nu e vorba despre o maturizare bruscă, dat fiind faptul că şi pe vremea aceea purtam discuţii elevate, dar subiectele profesionale le ţineam într-un plan secund şi mereu le proiectam în viitor. Tot ce era viitor pe atunci, acum e prezent şi ne e întipărit în pori, într-o manieră naturală. Iar problemele de atunci au rămas în trecut, sau în plan secund, mai mereu ignorate.
Dovada acestui fapt rezidă şi-n aspectul blogului meu, care de ceva timp nu mai e un şevalet al transpunerilor mele emoţionale. E o expunere a acelui viitor al meu din trecut. Dar e aşa cum n-am avut nici măcar curajul să mi-l imaginez pe atunci. Nu e roz, dar e croit şi pictat după preferinţele şi personalitatea mea.
S-a sunat de intrare
Întoarsă în sistemul universitar, la primul curs din cadrul masterului, am avut un mic şoc: am semnat foaie de prezenţă, cu nume şi adresă de mail. Uitasem pentru moment unde mă aflu şi mi s-a părut peste mână să semnez foaia aia, aşa cum o făceam la multe cursuri din facultate (vorbesc şi eu de parcă aş fi terminat facultatea acum 100 de ani, nu acum 3 luni).
A urmat vestita “Prezentaţi-vă şi spuneţi câteva cuvinte despre voi”, secţiune total neinteresantă de altfel şi plictisitoare, pe deasupra, pentru că oricum nimeni nu era preocupat de frizura caprei vecinului, ci de paiul din propriul ochi.
Mi-am adus aminte şi de faptul că masterul presupune cam aceleaşi chestii ca facultatea, adică prezenţă, activitate constantă, examen cu ‘nşpe mii de secţiuni, proiecte, cursuri şi notiţe.
Colegii sunt de fapt colege în proporţie de 99%, dintre care doar 30% lucrează. Majoritatea vine tot din FJSC, mai sunt şi vreo cinci rătăciţi de prin ASE şi FSP şi de la SNSPA, FCRP suntem 5. Fete. Băieţii cred că migrează în Spania sau se duc la Poli, deşi presa naţională plânge lamentarea universităţilor tehnice care au rămas fără studenţi, toţi ducându-se grămadă la “Comunicare şi PR”. Iote că n-au venit aici, dar habar n-am unde s-au dus. Probabil pe apa sâmbetei.
Proful, în schimb, prezentabil, la 30 şi-un pic de ani, cu nişte tenişi foarte cool în picioare şi-un zâmbet şugubăţ pe mutră. Lucrează la iLeo. Ne-a explicat cum e posibil ca 120% să dea 100% la notarea finală, apoi ne-a trimis acasă.
Şi-am plecat şi eu acasă cu 139-ul în care pâlpâie luminile şi cântă manelele.
Scuzaţi-mi ironia şi nu mă înţelegeţi greşit, sunt convinsă c-o să-mi placă la master, căci abia aştept să învăţ ceva. Indulgenţă, oameni buni, căci abia mi-am dat seama că azi a fost o primă (din lungul şir care va urma) frumoasă zi văzută de la geam: la 8 plecată de acasă, la 21 ajunsă acasă. Cred că în curând o să-mi fie foarte dor de casa mea…
[Don't] Vote !
Lecţie despre:
1. viral
2. psihologie inversă
3. mesaje subliminale
4. manipulare
5. NPL (Neuro-Linguistic Programming, Programare neuro-lingvistică).
Viral = În doar o zi de la postare, a făcut mai bine de 18.000 de vizualizări pe Youtube
Psihologie inversă = Îţi zice să nu votezi, dar psihicul tău va acţiona exact invers şi fii sigur că în mintea ta va rămâne ideea de “trebuie să votez!”
Mesaje subliminale = Fii atent la limbajul nonverbal (al trupului) şi cel paraverbal (al tonului vocii) în cele trei secţiuni ale filmuleţului.
Cele trei secţiuni:
prima – don’t vote (agresiv);
a doua – don‘t vote unless…well, vote! (persuasiv);
a treia – registrer (acţional)!
Totul e gândit până la ultimul amănunt: mişcarea mâinilor, expresia feţei, poziţia corpului, tonul vocii, mimica etc – fiecare diferite în cele trei secţiuni.
Manipulare = Deşi nu ţi se spune direct cu cine să votezi, te manipulează să-l votezi pe Obama. Cum?
În prima secţiune, unde se zice răspicat “Don’t vote!”, discursul este unul de dreapta (Partidul Republican): război, preţul combustibilului, nepracticarea avortului, terorism, drepturi.
În a doua secţiune, unde se zice “Vote!”, discursul este unul de stânga (Partidul Democrat): sănătate, dreptul la îngrijiri medicale, dreptul femeilor, securitate socială, ajutoare financiare, salariu minim, drepturile homosexualilor, dreptul la avort.
Toate aceastea combinate cu limbajul nonverbal şi paraveral, îţi conduc mintea inevitabil la inferenţa:
Votez = Stânga = Obama
NLP = Combinaţia dintre toate cele de mai sus.
Excelentă campanie! Magistrală!
