Archive for September, 2008

Boogie

boo

Recomand filmul Boogie, în regia lui Radu Munteanu, cu Dragoş Bucur şi Anamaria Marinca capete de afiş! Scenariu e scris de Răzvan Rădulescu, Alex Baciu şi Radu Munteanu.

Am râs aproape tot filmul. Foarte interesante replicile, foarte reale şi foarte amuzante. Foarte!

Filmul acesta m-a făcut să mă întreb dacă realmente vreau să mă căsătoresc. Dacă vreau să fiu “nevasta” cuiva. Dacă o să ajung vreodată să mă comport ca o “nevastă”.

E infricoşătoare şi verosimilă totodată perspectiva pe care o arată filmul despre viaţa de familie. Printre hohote de râs şi colţuri ale gurii ridicate şugubăţ, realizezi că lucrurile chiar “aşa stau, băi” şi asta e trist.

Filmul merită toată reclama care i s-a făcut şi toate premiile ce le va câştiga, cu siguranţă!

Bonus pentru admiratoarele lui Dragoş: filmare în prim plan, undeva spre sfârşitul filmului! Da, da, e vorba de exact acel aspect la care vă gândiţi!

Comments (1) »

De-ar fi

dear

De-ar fi să strângi în palmă minutele ce au trecut, m-ai găsi pe mine, uitând de timp.

De-ar fi să priveşti merele roşii din copacii bătuţi de soare, m-ai afla pe mine, ascunsă în plăcerea momentului.

De-ar fi să cureţi firele de păr uitate pe o haină, m-ai găsi pe mine, bucurându-mă de zâmbetul din ochii mei.

De-ar fi să numeri de câte ori s-a legănat balansoarul, m-ai găsi pe mine, pierdută în adierea vântului.

De-ar fi să-ţi aminteşti fiecare pas, m-ai găsi pe mine, căutându-te pe tine.

De-ar fi să gândeşti fiecare mişcare, m-ai găsi pe mine, lângă tine!

De-ar fi să iubeşti, m-ai iubi pe mine!

Leave a comment »

stuck in reverse

st
.etitsoren elat elirudnâg uc oulbat nu ăzaetciP
.enim ăgnâl itşe un dnâc iţmis l-erac ep lurod iş ţloc nu-rtnî iznirp ăs ăcraecnÎ
.rod e un icăc ,iţop ăs o-N
.einuben E

Coldplay – Fix you

Leave a comment »

Definiţie

Eu învăţasem că oximoronul este o figură de stil care constă în alăturarea a doi termeni cu înţelesuri diferite. Dex online îmi zice acum altceva: figură de stil constând în exprimarea unei ironii sau a unui adevăr usturător sub forma asocierii paradoxale a doi termeni contradictorii.

Cine din învăţământ şi mai ales de ce acel cineva a omis aspectele cu ironia şi adevărul usturător atunci când ne-a învăţat definiţia asta?
Sau noi definim lucrurile în mod subiectiv, după cum ne convine într-un anumit context?

Ei bine, azi mă definesc aşa…

“Băi, da’ mai taci, că mi-ai făcut capul toacă!”

sau aşa…

“Plouă! Îmi udă părul! Mă enervează! Hai să luam maşina până la magazin!”

sau aşa…

“Nu te mai maimuţări aşa şi fă alea mai repede, că e 8 seara şi vreau şi eu acasă!”

Azi am fost ploaie şi vânt. Şi Cola vărsată pe eşarfă. Şi seară de joi după care pun punct ca să pot s-o iau de la capăt.

Mâine vreau să am o altă definiţie!

Leave a comment »

@ Sunshine

ssh

Eu n-am povestit pe blogul acesta personal despre acea parte din viaţa mea, cea profesională, pentru că aşa am considerat eu de cuviinţă.

Dar pentru că azi mama m-a întrebat foarte senină “Dar tu viaţă personală mai ai?” şi eu i-am răspuns “Nu!” la fel de senină şi cu zâmbetul mare cât cana asta de ceai cu lămâie, mi-am dat seama că asta este viaţa mea de acum. Asta e ceea ce mă bucură şi mă motivează, aşa că acest post îl dedic poveştii mele din Sunshine Media .

Capitolul 1 – Cum m-am angajat

Pe 10 iulie primesc un mesaj pe acest blog, de la o persoană care, interesată de modul în care scriu, îmi propune un interviu pentru un job de copywriter în agenţia de publicitate pe care o conduce. N-am crezut că e glumă, dar am crezut că mi-a pus Dumnezeu mâna în cap: ioi, publicitate! Ioi, copywriter! Mi-am adus aminte de vorba mamei “N-o să-ţi bată nimeni la uşă să te angajeze!”. Ei, uite, nu mi-a bătut la uşă, ci în căsuţa cu mesaje de pe blog! Am acceptat invitaţia, m-am dus la întâlnire, am dat apoi un mic test, l-am trecut şi m-am angajat. Incredibil, potenţialul acestui blog m-a depăşit şi pe mine.

Capitolul 2 – Prima lună în Sunshine Media

Pe 4 august, în prima zi de muncă, eram atât de non-Vecinica încât cu greu mă puteam recunoaşte. Mi-aduc aminte totul, dar amintirile sunt îmbibate de sentimentul că ceea ce s-a petrecut nu mi s-a întâmplat mie. Ţin minte perfect cu ce erau îmbrăcaţi toţi ceilalţi, cum m-am prezentat, ce am vorbit, cum m-au primit ei, cum erau aşezate toate, cum bătea lumina etc. De ameţită ce eram, mi-am prins degetul mic de la mâna stângă în uşa de fier de la intrare şi, ca semn de bună purtare, am şi acum o pată albastră pe unghie care, sincer, aş vrea să nu dispară niciodată. La fel mi-aş dori să nu dispară nici sentimentul de plăcut care a urmat în zilele alea de august, alături de nişte oameni pe care-i simt genial de prietenoşi, amuzanţi şi familiari. Apoi au urmat proiectele: micile mele contribuţii, marile mele bucurii şi satisfacţii!

Capitolul 3 – Primul proiect de suflet – Blogul Sunshine Media

Pentru că nu mi-am abandonat pasiunea mea pentru scris, am construit pentru Sunshine un loc în care noi s-o ardem publicitar, aşa cum ne place. Mi-e prea drag acest blog şi-l cresc ca pe al meu. Fără diferenţe. A fost primul lucru de care am fost realmente mândră. Tot ce fac, fac cu pasiune: rotundă, colorată, cu aripi de speranţă că voi creşte, uşor-uşor.

Capitolul 4 – Prima expunere – Articol în Capital

Azi cred că mi-am depăşit sentimentul de mândrie alocat blogului, odată cu apariţia articolului din Capital despre Sunshine Media şi Photoshop România. A fost primul meu comunicat de presă scris în afara facultăţii, publicat pe site-ul Capital şi urmat de o strângere fermă de mână şi-un “Felicitări!” adresat mie, care a strâns emoţii în mine cât pentru un anotimp.

Alte capitole
- Mai sunt, dar nu vreau să fie povestite
- Vor mai urma, cu siguranţă… şi vor fi de povestit!

Îmi place la nebunie ce sunt şi ce fac! Şi e doar începutul !

Comments (5) »

2 vorbe să-ţi mai spun…despre mine

2

1. Iubesc diacriticile, motiv pentru care nu-mi place şi nu pot să citesc un text fără diacritice. Mai mult de atât, bat la cap pe toată lumea să scrie cu diacritice. Colegii ştiu (de ce)!

a. Nu înţeleg reclama la ciocolăţica Kinder, în care, copilul răspunde la întrebarea “Ce-şi doresc copii mai mult şi mai mult?” cu replica “Ciocolata”. Fără diacritice! De ce? A uitat copywriter-ul să pună diacritice la script?

b. Apropo de asta, o anecdotă pe care o ţin minte dintr-a 5a, când proful de geografie ne-a explicat cât de importante sunt diacriticile: În Al doilea Război Mondial, nişte soldaţi, îngheţaţi de frig, au trimis o telegramă în care cereau disperaţi 50 de pături, dar, pentru că au scris “Avem nevoie de 50 de paturi. Urgent.”, au primit 50 de paturi şi nu pături şi-au murit de frig.

2. Pe toată lumea, care-şi bagă nasul în lista mea de mess, amuză modalitatea în care mi-am denumit grupurile:

Bombonele M&M -> colegii de la Sunshine
Ciocolăţele Kinder -> fetele
Cremă de zahăr ars -> băieţii
Fondante -> prieteni
Măgura -> amici
Pricomigdale-> cunoscuţi
Cremă de alune FCRP-iste -> foşti colegi din facultate
Finetti -> familia (“nişte cunoştinţe”)
Fistic -> alţi oameni
Tiramisu Unirist -> foşti colegi din liceu
Tort cu 360 de nuci -> friends de pe yahoo 360

Da, sunt puse ca să-mi facă poftă de “dulce” şi sunt în ordinea importanţei preferinţelor… culinare şi conversaţionale!

Comments (4) »

Am plecat la concurenţă

fjs

Cu vagi urme de regret, am părăsit barca SNSPA-ului şi-am sărit în cea a Universităţii Bucureşti.

Când am decis să dau admitere la master, am ales iniţial 2 variante: SNSPA-FCRP-Publicitate şi Reclamă şi UB-FJSC-Campanii de Comunicare în Publicitate şi Relaţii Publice.

Recunosc că mă simţeam mai aproape de SNSPA, mai ales că între cele două există o rivalitate tacită şi era normal să am şi eu inoculată adversiunea faţă de concurenţă. Apoi am încercat să aflu mai multe despre cele două programe de master şi, datorită lui Răzvan (un blogger de aici de pe 360; multumesc mult, tipule!) mi-am dat seama că ce oferă FJSC-ul se potriveşte mai bine cu ceea ce vreau eu de la un master. Da, ok, e clar că acum vreau publicitate, dar nu vreau să-mi îngustez specializarea, aşa că ceva pe ambele, publicitate şi PR, mi se pare mult mai potrivit. Nu ştii niciodată unde te poartă drumul..

În ziua depunerii proiectului la FJSC am trăit o mare tevatură, care m-a condus până aproape în punctul în care era să abandonez admiterea. Dar cu multă tenacitate şi ajutor, am reuşit să-mi depun dosarul. La interviu, mi s-a părut foarte aiurea, doamnele profesoare m-au tratat cu mare scepticism pentru că veneam de la SNSPA. Mi s-a părut că n-am făcut mare brânză, că n-am reuşit să transmit tot ce vroiam, că n-am impresionat, deşi eu-mi făcusem treaba bine. Am ieşit din interviu cu inima îndoită şi cele două zile care au urmat, am accesat în disperare pagina de internet a facultăţii, aşteptând rezultatele cu sufletul la gură. Între timp am decis să nu mai dau deloc la SNSPA, din moment ce nu-mi doream să intru acolo.

Ieri, la prânz, mă sună mama şi, c-o falcă-n cer şi una-n pământ imi zice:
Ea: “Mami, trebuie să dai la SNSPA!”
Eu: “De ce?”
Ea: “Du-te repede şi predă proiectul la SNSPA!” (era 12.15, înscrierea se terminase la ora 12!)
Eu: (panicată!) “N-am intrat la FJSC?”
Ea: “Nu! Ai luat 9 şi s-a intrat cu 9.66! :) ) Ai intrat, copilule! Şi ai luat şi la buget! Felicitări!”

Apoi, ropote de bucurie! Eram în al 9lea cer, clar! M-am uitat pe liste, m-am găsit, m-am liniştit şi-am plecat să mă sărbătoresc! Nici acum nu-mi vine să cred! Abia aştept să încep!

A fost frumos la SNSPA, FCRP, dar e timpul să văd şi perspectiva de pe cealaltă baricadă: FJSC! Ioi!

Comments (8) »

Deja vu

deja

Trăiesc o serie de deja vu-uri derutante, care mă plimbă dus-întors în trecut şi prezent.

Nu vreau să fie trase la indigo momentele, vreau să fie unice, dar nu reuşesc să mă desprind de anumite clişee. Şi sunt anumite situaţii şi gesturi care se întâmplă natural, dar hiba lor e că s-au mai întâmplat şi frumuseţea le-a dispărut atunci când s-au născut prima dată. Acum par doar o reeditare. Sunt poze identite care s-au mai făcut, sunt gesturi identice care s-au consumat, sunt drumuri care s-au mai parcurs, emoţii care s-au mai trăit. Îmi fac noi amintiri pe care le am deja.

Văd, aud şi citesc şi la alţii reeditări de trecut, scenarii care se petrec după acelaşi scrip şi mi se pare trist. Dar privind din perspectiva mea nu mai pare aşa. Şi poate că asta e viaţa şi Eliade descoperise misterul, atunci când a zis că timpul e o buclă, care se tot repetă.

Toată situaţia asta mă linişteşte şi mă nelinişteşte în acelaşi timp. Mă face să văd că (aproape) nimic în lume nu e unic şi irepetabil. Şi dacă acest lucru e ok din perspectiva ideii că nimeni nu e de neînlocuit, atunci nu e ok din perspectiva ideii că nimic nu e original şi surprinzător. Doar pare atunci când se petrece prima dată.

Cu toate astea, un singur lucru e minunat: poate că oamenii seamăna, la fel şi situaţiile, pozele sau momentele, dar sentimentele proprii nu. Pentru că odată trecut prin chestii asemănătoare, te schimbi şi le priveşti altfel, te bucuri de ele cu alt suflet.

Şi poate că zâmbetul meu e la fel ca cel de anul trecut, dar motivele lui sunt diferite.

Comments (3) »

I can run my bike with no handlebars

handle

Pentru că pot să gândesc frumos, în două direcţii, cu două personalităţi şi două roluri.

Pentru că pot să mă bucur de ziua altcuiva de parcă ar fi a mea. Ziua prietenilor mei e şi a mea!

Pentru că pot să râd sub stropii de ploaie care se preling pe un geam şi pe-o umbrelă.

Pentru că pot să fiu independentă în intenţia mea de dependenţă.

Direct de la Guerrilla ascultare, Flobots – Handlebars

P.S. pentru a mia oară pe ziua de azi: La Mulţi Ani, Radu!

Leave a comment »

Miroase a toamnă

Septembrie mă priveşte cu ochii umeziţi la ceas de seară, prin pupilele-i înnegurite. Cu vânt călduţ şi lumină difuză, ea mă trage de mână să-i privesc gândurile. Stă să plouă. Picurii se desprind de nori şi se lovesc de asfaltul pietruit. Miroase a toamnă.

Septembrie mă învăluie şi mă strânge în braţe, jurându-mi la urechea dreaptă că nu-mi va da drumul niciodată. Frunzele foşnesc pe pielea mea şi nervurile lor se pierd printre porii deschişi ce respiră aer dulce de noapte. Adierea curiozităţii se pierde prin părul meu, ca o urmă de degete. Pe buze simt gust de arămiu pur. Licoarea ploii se topeşte pe căldura pielii acoperită de o pătură. Ardoare în miez de dimineaţă. Miroase a toamnă în sufletul meu…

Septembrie, Luni – Horia Brenciu

Comments (1) »