Pentru că mi-a plăcut sinceritatea ei şi pentru că, datorită acesteia, mi-am privit şi eu viaţa de undeva de sus şi am fost sinceră (într-un super lung blog comment), m-am hotărât să spun şi aici, pe blogul meu, o poveste a mea, aşa cum s-a desfăşurat ea timp de mulţi ani. Sincer, fără ocolişuri, fără metafore care ambalează adevărul, fără personaje fictive, fără să-mi fie frică de reacţia unora care vor afla acum ceva ce n-au ştiut. O scriu aici pentru că aproape o uitasem până la acest moment de introspecţie.
E vorba despre relaţia mea cu Cristi, întinsă pe parcursul a 7 ani, de fiecare dată prinzând alte forme şi alte reacţii.
În septembrie 2001, l-am cunoscut pe scările blocului nostru din Focşani. Eu abia mă mutasem în blocul ăla şi urma că-mi încep viaţa de liceu. El m-a primit cu braţele deschise în cercul lui de prieteni şi colegi, punându-mi porecla de “Vecinica”. A urmat o perioadă frumoasă între noi doi şi restul grupului, plină de petreceri, excursii, glume, certuri prosteşti, împăcări. Eram foarte buni prieteni, deşi eram destul de diferiţi: eu foarte vorbăreaţă, el foarte tăcut. Dar ne înţelegeam şi ne confesam unul altuia poveştile de amor cu alţii. El era cu o tipă care-mi devenise şi ea prietenă, eu eram singură. Niciodată nu s-a pus problema de ceva mai mult între noi doi. Eram doar foarte buni prieteni.
În februarie 2003, într-un context favorizant, la o petrecere, am dat unul peste altul sub o arcadă şi ne-am sărutat. Toată lumea a aflat, inclusiv prietena lui. Ea s-a supărat, eu am ieşit ţap ispăşitor şi prietenia dintre noi doi s-a clătinat serios. După ceva timp ne-am împăcat, trecând aparent peste momentul ăla, dar devenise clar că între mine şi Cristi nu mai putea fi ceea ce fusese. În timp, fiecare a început să-şi construiască pe cont propriu viaţa lui, de care eram amândoi foarte mulţumiţi. El a intrat la facultate în Bucureşti şi şi-a schimbat prietena, eu am rămas în Focşani pentru ultimul an de liceu, cu o relaţie de iubire începută deja de un an. Prietenia dintre noi rămăsese în stadiul de câteva cuvinte schimbate în fugă, când ne întâlneam pe scara blocului sau la magazin.
În octombrie 2005, eu abia intrată la facultate în Bucureşti, cu aceeaşi relaţie începută în liceu, care strânsese deja 2 ani la activ, mă întâlnesc cu Cristi întâmplător pe stradă. El foarte entuziasmat, îmi dă noul său număr de telefon, îmi cere id-ul de mess şi amândoi începem să reînchegăm relaţia de prietenie pierdută cu ceva timp înainte. Ne apropiem unul de altul, el mai mult decât ar fi trebuit, eu destul de confuză de menghinele relaţiei mele prea lungi. Într-o seară de Crăciun, dăm frâu liber curiozităţii şi ne sărutăm: el din entuziasmul de moment, eu înşelându-mi relaţia de 2 ani. Fiecare realizează că nu e bine şi, din nou, ne distanţăm, văzându-ne de viaţa noastră, pe cont propriu.
În octombrie 2006, dăm din nou unul peste altul. Reînviem prietenia. Eu, încă în relaţia aceea, dejade 3 ani, îl descopăr pe Cristi mai interesant ca niciodată. El cu alte angajamente, mă refuză indirect. Eu încep să mă îndrăgostesc de el şi realizez că viaţa mea de la acel moment nu mă satisfăcea. Hotărăsc să-mi închei relaţia de 3 ani şi ceva şi să sper la mai mult. După o lună şi ceva de sperat la Cristi, realizez că nu se poate şi aleg să merg mai departe. Merge şi el, în linişte, dar fără să ne mai distanţăm unul de altul atât de mult ca dăţile trecute.
În februarie 2007, eu într-o nouă relaţie abia începută, el cu un entuziasm de neimaginat, ne apropiem din nou. Eu foarte circumspectă la adresa intenţiilor lui pe care-mi doream să le păstrez în sfera de prietenie, el foarte avântat în redescoperirea mea ca persoană. Era vizibil dezechilibrul din ceea ce-şi dorea el de la mine şi ceea ce eu nu-i puteam oferi. Mă întrebam adesea de ce Dumnezeului mi se întâmplă asta: acum câteva luni, când mă îndrăgostisem de el, n-am primit nimic; acum când nu mai simt nimic, vrea el. Mi-am zis că asta-i viaţa şi că trebuie să rămânem doar foarte buni prieteni. Atât de buni, încât am ajuns să ne facem confesiuni, să ne întâlnim tot mai des, am simţit că îmi este aproape şi e dispus să mă aştepte. Am început să-l văd altfel.
În septembrie 2007, după mulţi ani de nesincronizat, am ajuns amândoi pe aceeaşi lungime de undă şi am început o relaţie frumoasă. Cristi era îndrăgostit de mine, eu m-am îndrăgostit de Cristi.
La începutul lui 2008, totul a început să descrească. Să revenim la nesincronizarea noastră. Din nou unul era mai sus şi altul mai jos. Ne-am despărţit. Am rămas în schimb la fel de apropiaţi. Apoi ne-am împăcat, pentru că ne era bine împreună. Pentru puţin timp. Apoi iar ne-am despărţit. Ne supăram unul pe altul aiurea, uitând că de fapt prietenia ne ţine împreună. Şi tot aşa, până eu am ajuns în punctul să-mi doresc să abandonez orice tentativă, chiar şi aceea de a mai fi măcar prieteni. Drumurile ne-au tot adus împreună, dar de fiecare dată ne despărţeam din nou. Parcă trăiam ultimii ani de nesincronizare, de data asta mult mai intens totul, concentrat pe câteva luni.
Acum am realizat amândoi că nu vrem să fim un cuplu. Nu ne mai iubim. Cel mai greu test e însă pentru prietenie, pentru că de fiecare dată ne propunem să fim doar prieteni, dar nu reuşim în totalitate. Confundăm intenţiile. Confundăm sentimentele. Confundăm prietenia. Confundăm iubirea. Fiecare în modul lui.
E grea desprinderea unuia de celălalt…
