De ceva timp încoace, serile mele se încheie cu poveşti cu zumzet de pic-up vechi pe fundal şi-o inocenţă încastrată în fiecare cuvânt, în mici pilule de fericire: “Ursul păcălit de vulpe”, “Scufiţa roşie”, “Motanul încălţat”…adorm cu ele şi mă simt incredibil de copil…
Noaptea trecută am ascultat începutul unei poveşti cu fondante…
Nu mai sunt copil, dar mâine e 1 iunie…o să încep vara cu melodia asta…
Manic Street Preachers – Indian Summer
Cum ai ajuns tu tocmai acolo…atât de jos? Cum ai pierdut gustul cremei de zahăr ars?
Ştiu, eu te-am coborât…cu verticalitatea mea şi principiile peste care nu trec…şi c-un orgoliu crescut, dar cu mândria lipită drept în fruntea capului ce-l ţin mereu sus!
Acum, trăgând linii, ştiu că am rămas cu nenumărate lucruri…ştiu cum am evoluat şi-n ce aspect…ştiu să mă definesc pe mine prin perspectiva asta… am învăţat multe, chiar fără să-mi dau seama, mi le-am însuşit şi cu toate astea le pot filtra şi pot spune cu siguranţă că de acolo vin…M-am tot întrebat dacă ar mai fi ceva în plus de acumulat…dar răspunsul îmi apare “nu” pe neonul raţiunii, niciodată stins…nu, mai ales în matricea asta fără + sau – infinit, doar cu limitări!
Un singur regret mă face să merg ca racul…Timpul mi-a fost prea scurt… atât de scurt, încât, în realitatea mea, nici n-ar merita să-l notez undeva: ar trebui să-l şterg c-o cârpă, ca să-mi las curată memoria…Dar n-am cum, oricât de scurtat la capete a fost, mi-e întipărit în personalitate…aşa că rămân “eu” cu ce-am adunat în porii mei, în gândurile mele, în vene mele, de la tine…iar tu rămâi acolo jos, plecat de mult din ochii mei…
Mult stres pe o ultimă sută de metri alunecoasă, un deadline ameninţător, multe apelative injurioase la adresa tuturor, neînţelegeri, nesincronizări, conversaţii pe mess până dimineaţă la 8, trimiteri de fişiere din 10 în 10 minute, injurat pe Andrei care doarme în timp ce noi îi modificăm partea lui de proiect, tabele din excel care nu se copiază în power point şi trebuiesc rescrise (ca să afli apoi că se poate de fapt), plimbat la magazin la 5 dimineaţa, o noapte nedormită, eu-un zombie mergător şi… în final o evaluare de 9 spre 10, primită cu zâmbetul pe buze!…cam ăsta a fost proiectul de 106 pagini la MP.
Dar a fost şi foarte constructiv şi amuzant, pentru mine, privind totul în ansamblu…un fel de team building pe subiectul “cât rezişti până-ţi zbori creierii de nervi”.
L-am iertat pe Andrei pentru schema ” fac pe prostu’, că poate scap ” succesiv aplicată (“El: Nu înţeleg ce trebuie să fac. –> Noi: N-avem timp să-ţi mai explicăm încă o dată, hai că facem noi!”), când am primit poezia asta scrisă de el şi dedicată nouă, “fiicele domnului”. E talentat omul şi spumos, aşa că îl iert pentru dezorganizarea lui!
“Măria ta, iertare!
Măria Ta ! Plecat îţi sunt
În umila-mi, vinovată faptă
Căci sigur, neiertat pe-acest pământ
Sunt pentru groaznica-mi răsplată.
Căci la mâna care m-a hrănit,
Mă-ntorc Măria Ta cu faţa în pământ
Şi fără milă să fiu schingiuit
Pentru leneşul ce-am fost şi sunt.
Am răsplătit cu viciul nefăcutului nimic
Prea milostiva fecioară-a celor ferme,
Şi-n toată deznădejdea nu mai pot nimic să zic
Decât, Măria Ta, iartă-mă la vreme!
La vreme, înainte să nu mor,
Pe eşafodul neiertatelor păcate
Unde fără slujbă să mă lase să mor
Spânzurat de-un management în noapte.
Şi cum spuneam Măria Ta,
Îţi sunt plecat în faţă, cu smerită disperare
Căci ştiu că am greşit Activitata mea
Şi că-am dormit azi noapte, ca o floare.
Că bugetul meu s-a frânt ca un spic de grâu,
Că pachetu-mi s-a zdrobit de stânca oprenească,
Că la Pert şi Gant am stat cu somnu-n brâu
Şi c-am picat în deznădejdea omenească.
Ştiu, Măria Ta, că cetatea bunătăţii-ţi, are porţile deschise
Pentru-ntoarcerea acasă-a fiului risipitor,
Şi că-n lumea de ferestre-nchise
Prin a ta răzbate umbra unui nor.
Măria Ta ! Plecat îţi sunt,
În umila-mi, vinoată faptă
Căci sigur, neritat pe-acest pământ
Sunt c-am făcut-o, la management, lată.”
PS.
1.Termeni specifici proiectului: buget, activitate, gant, pert
2. Drepturile de autor ale poeziei îi aparţin lui
Andrei
Am fost la balet azi la ONB la piesa “Corsarul” pe muzica lui Adolf Adam şi-n regia lui Vasily Medvedev. Ne-a plăcut! Chiar ne-a plăcut! Ne-am şi amuzat, normal, de pantalonaşii băieţilor şi tutu-urile fetelor… dar am intrat într-o atmosferă plăcută, mai ales că în faţa noastră era o familie de francezi, ceea ce ne-a făcut să ne simţim importante!
Mi-am luat atitudinea de domnişoară şi am îmbrăcat fusta mea albă, flu-flu, pentru prima oară anul ăsta, dar iar am făcut baloane cu gumă roz, de data asta prinse-n poză!
Îmi face aşa bine tăcerea asta veche, absenţa, lipsa cuvintelor…Cred că sunt un pic superstiţioasă: azi am pierdut o parte din ceva important pentru mine şi consider că asta e semnul că am depăşit o etapă din viaţa mea…în liniştea unei pierderi! De fiecare dată mi s-a întâmplat ceva asemănător şi-am ştiut că se schimbă ceva…
…chiar se schimbă şi nu-mi pare rău, pentru că începe să-mi dea târcoale în gânduri, ascunzându-se pe la colţurile ideilor şi arătându-se cu gesticulări ample în privirea emoţiilor mele! Aş vrea să simt şi eu mirosul…
Versuri de final scăldate în ritmuri de început…Vanessa da Mata şi Ben Harper – Boa Sorte / Good Luck
Am încercat să ne culturalizăm în Noaptea Albă a Galeriilor… apoi am sfârşit pe scările de la o biserică, vorbind câte-n lună şi stele, necontând că nu eram doar între noi, fetele!Am mâncat KFC pe terasa de la Mc-ul din Romană şi agude direct din copac. Am analizat copacii de la Universitate şi am alergat pe sub ţâşnitoare. Am făcut baloane roz şi-am inventat noi glume! Ne-am amintit toate poveştile noastre şi de găinile despre care eu nu ştiam că pot fi şi negre şi gri, credeam că-s doar murdare de praf! Ne-am lipit stickere pe haine, ne-am plimbat cu harta în mâini pe Lipscani, pe ea o strângeau Converse-ii şi lui îi cădeau pantalonii…
Cică-i ca la început… şi începuturile sunt frumoase…au emoţie, ezitări, tatonare, stângăcie, necunoscut! Mi-au dat acordul…semnăm contractul? Hai să nu ne grăbim…
E genial! Exact acest moment e superb! L-aş prinde într-o poză! E splendid! Totul e sublim! Melodia asta (In Flames – Metaphor) are încastrată în ea vara trecută, particulă cu particulă: canicula, trezitul la ora 16, fusta albă, cafelele, fericirea! Eu sunt acolo…deşi sunt aici şi învăţ la Managementul proiectelor! Mă amuză să învăţ proiectând toată informaţia pe ceva anume…ştiu eu pe ce!
Iar explic răspunsul la întrebarea “Şi tu cum te simţi?”…Cum naiba să mă simt? N-am nimic, nu mă doare, nu mă chinuie, nu mă supără…Ba chiar exact în acest moment 2 mă simt la fel de genial! E splendid, e sublim! Sunt nebună!..nu mă băgaţi în seamă! 
Later edit: momentul 3, la fel de splendid: tocmai am descoperit că minunatul curs de MP are doar 275 de pagini, căci restul până la 380 sunt anexe, bibliografie şi dicţionar! FCRP-ul poate să sară în sus de bucurie!
Nu ştiu ce-a fost cu mine azi, probabil lipsa de cafea m-a făcut să fiu atât de leşinată.
Nu-mi place de nicio culoare drumul din Rahova până-n Fundeni… La dus am schimbat 3 mijloace de transport, apoi am luat taxiul de nervi, iar la întors am nimerit pe la Doamna Ghica, ca să am de unde să mă întorc din nou pe jos, apoi în alte tramvaie.
Am ajuns acasă pe la 13-14 total fără chef şi-am zis că stau puţin în pat şi-acolo am rămas. Nu m-am mai trezit decât la 18, total biumacă şi ameţită. Vroiam să ies afară, aşa programasem, dar a început să plouă cu găleata. Oamenii alergau pe străzi, uzi loarcă, alarmele de la maşini ţipau, vântul smotocea toţi copacii şi ploaia cădea fără rost. M-am resemnat şi mi-am pus Edith Piaf în winamp . Mă întrebam cum e vremea în Constanţa. De fapt nu mă mai întreb nimic…
După ce s-a oprit ploaia, am ieşit la Universitate, abia conştientă de ce moacă de plictisită aveam. A avut grijă să-mi zică “Nu-mi place deloc de tine…eşti prea leşinată!” şi m-a tras de mână pe străzi aiurea până m-am trezit şi-am început să comunic normal şi chiar să şi zâmbesc…M-a făcut să mă întreb cum e Sibiul şi dacă chiar o să-l văd anul ăsta…şi Clujul…
Am văzut apa cum curge la Universitate…şi, da, n-am vrut să răspund la telefon!…nu prea mai e nimic de zis, decât banalităţi…doar ele-au mai rămas…iar pe mine astea mă diluează…şi totuşi, cum o fi vremea în Constanţa? …acolo a început şi-acolo a murit…
Mi-e lene…de tot!
Să te plimbi pe străzile din Bucureşti în plină campanie electorală e ca şi cum te-ai plimba prin Ţara lui Oz: plină de nebuloase, fantasme şi ciudăţenii. Recunosc că mă amuză foarte tare să privesc afişele electorale de la alegerile pentru primăria generală şi primăriile de sector. Sunt concepute cu mare haz (de necaz), parcă special făcute să nu susţină candidatul pe care-l promovează, ci să ne facă pe noi să ne cocoşăm de râs. O mare glumă sunt alegerile astea!
Am încercat să găsesc poze cu afişele în cauză, ca să le pot comenta liber, dar google-ul refuză orice tentativă de-a mea.
Primul aspect pe care l-am observat accentuat în mai toate afişele electorale a fost cel al comunicării nonverbale, ca purtătoare de mesaj electoral. De acu 4 ani de când lui Băse i-a fost făcută campania “Să trăiţi bine! “, în care ne era arătat el, salutându-ne ca un marinar veritabil ce e (sau de când cu campania anti-demitere cu afişe ilustrându-l pe el în trei poziţii caracteristice mafiei italiene – celebrele maimuţe ce transmit printr-o comunicare nonverbală mesajele “nu aud”, “nu văd”, “nu vorbesc”) , toţi candidaţii de anul acesta la alegerile locale au înţeles numaidecât că aspectul acesta nu e unul de neglijat, când vrei să ajungi cu orice preţ în atenţia electoratului şi, în consecinţă, s-au comformat. Aşa că şi-au tras băieţii, dornici să roadă ciolanul, oameni specialişti în campanie politică şi şi-au lipit afişe electorale, înfăţişându-i pe ei în diverse poziţii, unele mai amuzante ca altele.
De exemplu:
- Blaga apare, impunător ca un zeu, sprijinindu-se cu ambele mâini de-o masă (la cei 1,60 metri ai lui) spunând răspicat “Soluţii, nu discuţii” (un fel de “Vorbe, nu vooooorbe!”). Tot el apare deasupra aceluiaşi mesaj plin de substanţă, făcând un gest de hotărâre cu palma desfăcută, ca şi cum ar tăia aerul cu mâna. Câtă hotărâre, mai că l-aş vota, nu alta!
- Guşă apare într-un afiş pe la Universitate, mare cât casa mea cu 3 etaje din viitor, alături de cei doi copii ai săi şi-un muţunache, făcând o scară a mâţei genială, dar ţinându-se toţi de umeri! Emoţionant, ca o familie mare şi unită ce sunt: exact ca partidul PIN, format din 3 membrii şi-un ursuleţ de pluş!
- Vanghelie ne pofteşte în corturile psd-iste roşii amplasate prin Rahova şi Piaţa Unirii, stând în picioare la fotograf şi făcându-ne un semn larg cu mâna, spunând “De aici începem schimbarea!”.
- Alt candidat, rânjind fasolea la noi, ne întinde mâna dreaptă ca să dăm noroc cu el…! Câtă solidaritate…ne scoate el din *****! Oare s-a spălat pe mâini înainte?
- Alt candidat de la PNG stă melancolic, privind în stânga, cu bretonul dat cu gel şi făcut greblă pe frunte. Spune el ceva acolo, dar nu mai ştiu ce…e sigur un mesaj plin de însemnătate, de aceea l-am şi uitat!
- Valău are un leucoplast roşu lipit pe gura-i grasă (nu glumesc…chiar i se văd straturile de grăşime pe sub lipiciul leucoplastului) şi deasupra capului său stă scris: “Doar găştile pot vorbi”. El nu poate, săracul, că i-au lipit ăştia mulţi şi răi leucoplast la gură!
- Alt candidat (să mă trăznească Dumnezeu dacă-mi mai aduc aminte de la ce partid e sau la ce primărie accede…ştiu doar că afişul l-am văzut pe undeva pe la Leu! E genial, trebuie să-l vedeţi! ) stă cu braţul adus în dreptul pieptului şi cu pumnul strâns tare, denotând putere, dom’le… sau mişcare de dans manelist, după umila mea părere!
- Alt candidat stă faţă în faţă cu Petre Roman şi dă noroc cu el, zâmbind triumfător (s-a ajuns omul!).
- Alt candidat (cu un nume care seamană cu “Gogoman”) ne spune că taie factura la lumină şi, ca să înţelegem şi noi, ăstia mai proşti, face şi un gest concret cu mâna dreaptă. Deci, o taie, da? Ne-am înţeles?
Aaaaah, mă mai intrigă ceva la culme, dar atât de intrigată sunt că mă bufneşte râsul de fiecare dată când văd:
- Litera “s” a lui Vanghelie din sloganul “Îmi pasă”, literă care e scrisă cu alt font decât restul şi seamănă mai degrabă cu un “L” mic, scris de o mână de fată migăloasă sau c-o Cheia Sol. Ne arată că ştie să scrie…şi mai ales ştie să şi schimbe font-urile în Word! Parol!
- Sloganul lui Ludovic Orban: “Să punem Bucureştiul pe roate”! Da, tocmai el s-a găsit…el care şi-a pus maşina pe butuci astă iarnă! Cât de nebun să fii?
- Afişul lui Orban cu desenele unui pix, cască de protecţie, un creier şi personajul-candidat cu faţa blurată, toate adunate cu plus între ele, rezultând în final “Orban”!
- Sloganul lui Codrin Ştefănescu: “Dă-te cu tancul!”, plin de substrat, mai ceva ca un episod din Dosarele X… nu i-am elucidat încă misterul! O să-i dau azi un bip lu’ Mama Omida, poate mă ajută ea!
Mai sunt şi alte exemple, la fel de amuzante, dar nu le mai ţin eu minte…na, sunt bătrână, mamaie, uit şi eu…am început deja să folosesc şi cremă anti-rid…de la atâta râs!
Mai căscaţi şi voi ochii pe unde mergeţi prin Bucureşti şi daţi-mi de ştire ce alte motive de râs mai apar pe stâlpi, că vreau şi eu să mă destind în sesiune şi-n licenţă!
(caricatura de V. Crivoi)
În seara asta am mâncat cireşe de mai! Finally! Prima dată pe anul ăsta! Erau mari, dulci, de un roşu închis..perfecte! Exact ca cele din copilăria mea! Au fost aduse din Militari direct pe-o bancă în Cişmigiu! Un fel de surpriză…pentru mine! Thanks! 
O spun acum, înainte să se întâmple situarea în timp şi spaţiu, pentru că ştiu deja cum o să arate (s-a mai întâmplat)…Sunt fără resentimente legate de efect, dar cu un gust amar legat de cauză…
Ştiam că aşa va fi scenariu şi de data asta. Aşa a fost şi dăţile trecute… Tipic, oamenii nu se schimbă peste noapte şi nici la interval de 2-3 luni…iar proastele obiceiuri cu atât mai mult nu dispar… Mă aşteptam că voi ajunge tot aici…
…dar nu mă aşteptam să se desfăşoare totul în stadiu de clasa a 12-a.
E cam alambicată toată situaţia în capul meu şi n-aş vrea să trag concluzii pripite şi nici să judec oameni (deşi o cam fac deja), dar cu siguranţă nu voi putea să aflu, direct de la sursă, perspectiva de pe cealaltă baricadă, ca să înţeleg…Deci voi ajunge , probabil, să-mi imaginez că motivul e cel pe care-l ştiu eu, din lipsă de alte lămuriri.
Recunosc că aveam impresia că gradul de maturitate e mai ridicat, în cazul de faţă, dar presupun că bad habits die hard. Şi în cazul meu obiceiurile proaste mor greu, căci sunt conştientă că n-ar fi trebuit să fac ce-am făcut, dar măcar am aflat ceva ce nu ştiam, la care nu mă aşteptam: un adevăr scurt şi la obiect despre o minciună…peste care din păcate, nu pot să trec, mi-e imposibil…nu pot s-o tolerez şi nici să închid ochii..nu în situaţia asta, nu cu omul ăsta.
Aş fi putut să accept senin motivul (cel ce era până acum, cel pe care-l imaginez acum sau oricare ar fi fost altul), dar nu minciuna care îl ascunde…şi nici tot comportamentul acesta post-eveniment, care nu mi se pare deloc fair faţă de mine şi nici faţă de anii care-i stau în spate ca experienţă.
Nu e normal să adopţi un comportament je m’en fishe-ist, pe alocuri chiar josnic şi să te ascunzi după degetul unei laşităţi ca să eviţi ceva ce ţi se conturează în minte. Nu e demn faţă de mine! Să aştepţi să se prindă lumea de la sine de ce e în mintea ta…Sau să păstrezi, probabil, un fel de back-up, just in case, dar pe care ar trebui să fii conştient că-l murăreşti tare… căci, cred eu, respectul ar trebui să primeze în orice…şi mai ales între doi oameni ca noi…
Toate lucrurile de genul ăsta se fac la un nivel de inteligenţă scăzut, nu la cel la care cred că se situează identitatea în cauză.
Aş putea să justific totul, considerând că acest comportament a fost, probabil, o formă de răzbunare adolescentină, pentru ceva ce se crede că s-a întâmplat. Dar, din punctul meu de vedere, există doar impresia ta că s-a întâmplat. Eu am explicat, am lămurit…În schimb, eu a trebuit să aştept în zadar să fie clarificată situaţia…
Cu siguranţă şi-n capul meu există nenumărate impresii că ceva anume s-a întâmplat de partea cealaltă (unele poate au devenit realitate, altele poate nu), scenarii care distorsionează mult percepţia mea…dar peste care, cu argumente, ca o fiinţă raţională ce sunt, aş putea să trec. Cu toate astea, îmi rămâne în cap dovada unui lucru cu picioare scurte, care nu-şi avea loc între noi…
Acum totul mi-e fără resentimente, dar sunt dezamăgită…Tot sistemul meu de cunoaştere a omului a dat rateu…de data asta, cu omul ăsta…
Later edit (după ora 16):
A fost aşa cum m-am aşteptat…Dar cică am aflat şi perspectiva de pe cealaltă baricadă. Bun, o accept, o înţeleg…Poate nu e motivul pe care l-am crezut eu, poate…Dar nu pot să accept de la acest om josnicia unei minciuni şi-a unei eschivări şi faptul că nu a venit în mod firesc conversaţia lămuritoare şi a trebuit s-o cer tot eu!
Azi, am ambalat frumos toată dezamăgirea firească pe care-o simţeam, sub forma unor zâmbete şi glume nefireşti…ca să uşurez situaţia! Nu ştiu dacă o să mai rămână ceva din ce-a fost…Probabil o să-mi treacă starea, dar concluzia va rămâne: m-am înşelat în privinţa unui om pe care credeam că am ajuns să-l cunosc bine…un om pentru care e încă greu să-şi asume nişte gânduri, în schimb preferă să aştepte ca ceilalţi să se prindă singuri…Nu credeam că e demn de el!
N-am ştiut că în stadiul asta de interrelaţionare suntem…
Mă întreb unde anume pe drum s-a pierdut respectul ?
Probabil abia când o să aflu asta, o să pot să încerc să mă împac cu modul în care situaţia de faţă s-a derulat şi să accept că din greşeli se învaţă…
