Vecinica – Garsoniera de Idei

Mi-am adus aminte de-o replică primită acum vreo 9 luni într-un offline kilometric…o replică care m-a pus de atunci pe gânduri şi am tot vrut s-o dezvolt, dar nu ştiu de ce n-am mai făcut-o. Nu mai ştiu cum era în forma ei exactă, dar ştiu că zicea ceva de genul că atunci când îţi place de cineva, îl ridici pe un piedestal şi-l vezi undeva deasupra ta, iar când acel cineva îşi îndreaptă privirea în jos, spre tine, începi să ai dubii că persoana aia mai e specială, dacă poate şi ea să te iubească la rândul ei, pe tine, un nimic neînsemnat. Era o metaforă, care cred că s-a aplicat şi-n cazul meu, eu jucând, pe rând, ambele roluri prinse în metaforă.

Oricât de mult ne-am iubi pe noi înşine, suntem destul de lucizi încât să ne putem vizualiza într-un context mai larg şi să ne dăm seama (chiar dacă în subconştient) de limitările şi slăbiciunile noastre. Atunci când gândurile se îndreaptă spre altă persoană o cam situăm, în amorul nostru nebun, pe-o treaptă mai sus ca noi şi-o privim ca fiind un fel de întruchipare a perfecţiunii. Şi luptăm să-i ajungem sub priviri şi dorinţe, ca vulpea care se zbate ca nebuna să ajungă la struguri. Şi dacă nu ajungem, declarăm tare şi răspicat că strugurii erau oricum acrii, deşi în interiorul nostru rămânem frustraţi că n-am atins perfecţiunea aia atât de îndepărtată. Dar dacă ajungem la ea, automat devine un joc fără miză şi ne întrebăm cum acea fiinţă ce trăieşte în zări înalte, a putut să ne dea atenţie nouă, cei umili şi plini de imperfecţiuni. Şi uite aşa, scade treptat toată admiraţia atât pentru entitatea în sine, cât şi pentru lupta de cucerire.

E în firea omului să reacţioneze aşa…La fel cum e în firea omului să aibă tendinţa să fie rezervat pe măsură ce primeşte tot mai mult (probabil de teama de a nu fi pe măsura imaginii pe care celălalt şi-a creeat-o despre tine). Cu cât eşti mai tare asaltat şi ridicat în slăvi, cu atât refuzi mai tare să-ţi cobori privirea. Cu cât respingi mai tare un om, cu atât îl inciţi mai tare şi-l faci să continue.

E un cerc vicios, greu de rupt, dar în care există o plăcere masochistă să te învârţi. Cu tot riscul de a culege regrete şi frustrări pe drum, nu poţi să nu speri în continuare că apar şi zâmbetele şi plăcerile, ca piese de colecţionat în suflet.

În orice relaţie, unul iubeşte mai mult şi unul mai puţin ca celălalt. Dar frumos e atunci când rolurile se schimbă…şi se tot schimbă…până când, probabil, inevitabil se ajunge la un echilibru perfect. Ca să fiu sinceră cu mine, nu caut să stabilesc încă acest echilibru…pentru că oricum n-aş fi pregătită să-l apreciez şi să-l păstrez…sunt prea mică pentru asta! Eu încă mă pierd în suişuri şi coborâşuri…şi mă bucur de “sus” şi “jos”!