Uitaţi-vă puţin la femei: toate vor câte ceva, dar nu ştiu prea bine ce, în termeni de definiţii şi descrieri.
Când le întrebi direct “Tu ce vrei?” toate răspund mai întâi cu “Nu ştiu”, apoi de la caz la caz continuă cu “dar, cred că… etc, etc, etc”. Dar toate, absolut toate, se aşteaptă să le fie ghicite gândurile ce nici măcar ele nu şi le conştientizează prea bine. Şi aşteaptă să fie surprinse de unii cu abilităţi de Mama Omida, care să ştie exact ce şi cum şi mai ales când să le dea ceva ce ele şi-ar putea dori.
Cele care pretind că ştiu ce vor, de obicei vor nişte aberaţii, pe care şi le proiectează în visuri ce nu-şi mai găsesc împlinirea de mult în lumea asta pragmatică. Au apus vremurile Făt-Frumoşilor pe cal alb, ale scrisorelelor de amor parfumate, ale job-urilor perfecte şi ale unei vieţi liniştite şi frumoase, încheiate cu brio în doi, pe un balansoar la malul mării în plin apus de soare. Şi când se trezesc din când în când din reverie, realizează că “lumea” le dezamăgeşte, dar în realitate se dezamăgesc singure.
O să murim cu toatele aşteptând ceva ce nu ştim prea bine cum arată şi cum se manifestă, dar ştim cu siguranţă “că există acolo, undeva, pentru noi”! Bullshit!
Punctual, femeile, când vor ceva, nu spun niciodată verde în faţă, mai ales dacă acţiunile în sine implică şi alte persoane. Tac şi aşteaptă sau fac doar aluzii îndepărtate, arătându-şi mascat disponibilitatea. De ce? De fraiere, căci nu au înţeles că dorinţele rar se împlinesc dacă nu sunt şi mărturisite. Sau de frica de a nu fi considerate fără feminitate şi mister, sau prea expansive şi directe.
Nu vreau să le găsesc scuze, dar asta se întâmplă şi pentru că lumea în general şi în special bărbaţii se arată foarte încântaţi, la nivel declarativ, de femeile care preiau conducerea, ştiind clar ce vor, dar ajung să se simtă frustraţi când câte una chiar face asta şi 99,9% dintre ei bat în retragere, în plină zvâcnire a ego-ului lor subjugat şi băgat sub preş, dându-şi seama că de fapt tot lor le place să ţină sforile teatrului de păpuşi şi să fie aplaudaţi la sfârşit.
O lume idioată, care una spune şi alta gândeşte sau face…
Şi ca să nu ies din turmă şi să-mi păstrez simţul umorului: da, îmi doresc ceva frumos de ziua mea, ceva la nivelul acţional, nu ştiu prea bine ce…dar să fie surpriză! 
), apoi am încheiat totul în mod festiv cu cremă de zahăr ars, my favourite!
