Mi-aş fi dorit să pot scrie acest post în vis, să pot transpune mişcarea necontrolată a ideilor din starea de amorţeală ce mi-a provocat-o noaptea trecută.
Mi-ar fi plăcut să pot reda aici lacrimile de aseară din cele două runde de tristeţe exprimată fizic.
Mi-ar fi mult mai uşor să-mi pot explica ochii roşii de plâns pe care i-am zărit azi în oglindă şi liniştea ce a urmat tumultului vorbelor rostite prea târziu pentru mine…
Mi-am plantat un pat de iarbă în suflet pe care mă întind adesea şi îmi odihnesc gândurile…Tu însă nu poţi înţelege cum de pot fi atât de naturală fără tine. Am ales să-mi ascund nedumerire după o narcisă firavă, dar pe care tu nu o poţi vedea în marea asta infinită de maci ce-ţi acoperă privirea…M-ai copleşit cu vorbe şi gânduri ce le-ai ţinut în tine atât timp şi pe care le-am visat cu ochii deschişi în trecutul nostru scurt. Acum mi le dai pe toate grămadă şi gratis, dar eu nu mai am braţele puternice să le pot cuprinde pe toate, aşa cum ţi-ai dori tu…
În dramatismul sufletului tău, recunoscut în faţa mea, treci de la o stare la alta şi mă ameţeşti complet…acum mă ştergi din memoria hardului tău intern, apoi mă adaugi cu bucuria unei raze de soare în noapte…Nu mai ştiu ce să cred şi ce să înţeleg…Eşti două persoane ce trăiesc în acelaşi trup şi se luptă pentru supremaţie…Doar tu te înţelegi!
Toate gândurile mele au început cu “Dacă…”, încercând să-ţi explic că totul ar fi putut fi altfel dacă erai atunci cel de acum. Toate gândurile tale au început cu “Pentru că…”, încercând să te scuzi pentru tot ce nu ai rostit şi a murit pe buzele tale înainte să ajungă la mine…atunci!
Acum e prea târziu pentru retuşările unor acte ratate, nimic nu mai poate fi lipit la loc, chiar dacă suferinţa ţi s-a legat de suflet şi ochii tăi privesc altfel. Îmi invinuieşti fericirea pentru tristeţea ta, aşa cum şi eu obişnuiam să-ţi învinuiesc indiferenţa pentru bucăţile rupte din sufletul meu… Mi-ai returnat o parte din mine, completată cu sentimentele tale de acum şi metafora a ceea ce am fost “noi”…“forever autumn” transpusă într-o parte de toamnă aurie ce se va usca în întunericul cutiei mele cu amintiri.
Încerc să te ajut să păşeşti în ceea ce nu-ţi poţi explica fizic, admiţând că nu ştii ce e iubirea, “Dar asta ce e?”…e un regret venit odată cu plecarea mea…Iubirea se trăieşte în doi şi fără lacrimi şi pulberi de stele…
” Mi-am făcut-o cu mâna mea”…aş putea zice că ţi-ai făcut-o cu tăcerea ta, adâncită de o lecţie trecută neînvăţată corect…Acum ai o altă lecţie în faţă, depinde doar de tine şi de mine să o înveţi pe aceasta corect şi să te transformi din omul extremelor, într-un om al echilibrului susţinut de o inteligenţă emoţională ce ţi-am transmis-o pas cu pas prin cuvintele ce abia ieri le-ai citit…
Pune o piatră de hotar în amalgamul imaginilor ce te bântuie şi raportează-te la ea atunci când vei alege data viitoare…Eu o să fiu aici ca să te ajut să nu repeţi greşeala ce-ai conturat-o cu mine…Am fost cobaiul fericirii tale viitoare…Înţelege asta şi nu regreta nimic, aşa cum încerc eu să fac…Deşi…
Deşi…aseară, după ce tu ţi-ai descărcat arsenalul de suferinţă în sufletul meu, am încercat să păstrez aparenţa unui calm post-operatoriu, dar bisturiul tăios, lăsat liber de gândurile tale, îmi ameninţa zâmbetul…Lacrimile veneau necontrolat şi un alt “el” era acolo să mă asculte pe mine vorbind despre tine. Acel “el” ce tu l-ai lăsat să umple golul creat de tine şi pe care eu l-am primit cu braţele deschise dornice de normalitatea liniştii de după furtună…Însă tu nu înţelegi asta şi te frământă să ştii că eu îmi odihnesc temerile pe alt umăr de soare, mult mai cald decât a fost al tău…
Ai crezut că dacă îmi spui acum tot ce nu mi-ai spus atunci, o să mă faci să mă întorc din drum, dar, în realitate, nu ai făcut decât să mă eliberezi de regretele ce mă ţineau ţintuită la răscrucea trecutului şi-a viitorului…Ai pecetluit, de fapt, eliberarea mea şi ai încheiat frumos un plan ce eu l-am ţesut dintr-un orgoliu feminin genetic…
Eu am fost “eu” şi tu ai fost “tu”…diferenţele ne-au distanţat. Acum tu ai o parte din “eu” şi eu am o parte din “tu”…dar diferenţele au rămas constante şi păstrează puntea de separare.
O să închid pleoapa grea peste tot ce ai fost şi o să te păstrez în tăcerea gândurilor ca pe o irizaţie de maro peste verdele irisului meu…Acum îmi caut fericirea (ce ştiu că o merit şi pe care mi-ai spus că mi-o doreşti) într-un vechi şi totuşi nou ochi verde-albăstrui dispus să-mi intensifice culoarea naturală…
…ştii că timpul le rezolvă pe toate! O să vină curând şi viitorul tău…
