Ce-ai vrea să fie? De ce mă tot întrebi de ce zâmbesc? De ce mă ţii de mână când conduci? Nu plec nicăieri..trebuie doar să mă întorc de unde am fost…Uite, sunt aici! Nu mă vezi? Of, iar îmi cade părul în ochi…o să-mi prind bretonul ăsta cu o clamă…ştiu, moda de şcolăriţă, dar e mai practic aşa…Acum mă vezi? Sigur că mă vezi…doar că sunt cu susul în jos..atât! Un amânunt nesemnificativ…Lumea mea e dată peste cap…
“Oooo, it’s what you do to me…”
O gutuie sfârtecată cu un cuţit mare de bucătărie…e de la fosta… O cană de la fostul, spartă şi abandonată pe-un raft alb…Cercul se restrânge, se închide, se deformează…înţeapă, iar eu mă resimt…Ghimpii mă împung în spate, mă rănesc şi-mi lasă semne dureroase…Şi totuşi, visez cu entuziasm să văd reacţia oamenilor vechi adaptată la noul context.
“Te-ai gândit vreodată că s-ar putea întâmpla asta?” Sincer? Nu…nici prin cap nu mi-a trecut vreodată că s-ar putea ajunge aici, dar vezi tu, cu lucrurile astea nu e de joacă…Acum o săptămână dădeam delete la tot ce venea dinspre cărările apropiate mie, iar acum le caut cu tenacitatea unui visător…
Simt, însă, că mă sufoc, că-mi pierd aerul şi teritoriul…am început să gândesc precum recentul comandant care ţipa în gura mare “Am nevoie de spaţiu!!! Atacul se face succesiv, dar pe nepregătite…”. Tacticile lui sunt imprimate în piele…
Visele mele se contopesc cu realitatea…Dimineaţa mă trezesc şi mă grăbesc să decantez particulele de praf cosmic de cele de Bucureşti…Sunt confuză! Sunt duală…
N-o să ştiu cum să spun ce vreau să spun…sau poate nu vreau să spun…Nu, nu o să spun! De ce trebuie să decorăm ceva, să-l oficializăm? Să-l punem în cuvinte? Să-i dăm o formă? Când e pus în cuvinte înseamnă că e conştientizat, prinde viaţa şi capătă o responsabilitate ce trebuie asumată…Cercul se îngustează şi sufocă…Chiar vreau asta?
Da, vreau asta…adică vreau un nou câmp de luptă pe care să mă joc cu armele mele, dar nu mă lasă inima nici să renunţ la câmpul de bătălie anterior…am început să iubesc sângele…poate ar trebui să-l beau direct de la sursă într-o cupă transparentă…sunt vampir?
I will sqeeze the life out of you…
- 27 septembrie 2003-
Încă îmi mai dă emoţii data asta…au trecut 4 ani de atunci, dar parcă a fost ieri…ştiu că sună ciudat, însă chiar pot să rememorez minut de minut ziua aceea…ora 23.30…A fost aşa frumos…şi este încă, dar într-un mod diferit…Ar fi trebuit să sărbătorim 4 ani, dar lucrurile s-au schimbat…drumurile s-au bifurcat, gara s-a aglomerat, ochii s-au pierdut…sentimentele s-au şters, amintirile s-au intensificat…
El ştie că-l iubesc, eu ştiu că mă iubeşte, dar fericirea ne-o găsim acum pe cont propriu în alte unghere ale lumii…Aş fi vrut să fie aici în Bucureşti, să ne fi putut vedea şi să ne amintim împreună de momentele alea…dar, n-a fost să fie…eu ieri în Focşani şi el la Bucureşti…eu azi în Bucureşti şi el în Focşani…
Oricum…în amintirea vremurilor trecute, îmi place să zic încă “La Mulţi Ani !!! ” … 
Zile secătuite de amintiri…zile gri cu veşti sumbre…Curajul şi forţa trebuie adunate de prin colţurile reci ale sufletului meu ciobit…O să fiu tare pentru ea, i-am promis…
Zile fără imagini motorii…doar statice…Totul e static…Soneria de la telefon mă mai trezea la realitate, acum nici ea nu mai e…Un întuneric mut în tren şi-un drum parcă fără sfârşit…Ochii mei căutau cu ardoare o faţă cunoscută, dar n-au găsit nimic, decât veşnicul metrou plin de oameni…
Nu ştiam cum să dau de realitatea mea, mă simţeam pierdută…memoria îmi juca feste…ar fi trebuit să-l învăţ pe de rost, dar n-am ştiut că tehnologia modernă va da rateuri…Nişte pagini vechi şi îngălbenite mi-au arătat calea…măcar vocea răguşită să mă aducă în prezent…Mi-e dor…
P.S. Melodia asta pentru mine înseamnă soare, mare gri de septembrie, fiori în viteză, atingere…credeam că e veselă, dar când am văzut videoclipul m-am întristat…e prea încercănat pentru contextul nostru, dar nu-mi pasă…mie îmi place…
My Chemical Romance – The Black Parade
O potecă pietruită cu multe bănci pe partea stângă…vântul care-mi răscoleşte părul…mi-e puţin frig, dar nu-mi pasă…gălăgia unor valuri care se sparg de bolovani mari… aşa e sau doar visez? mă gâdilă sunetul lor la ureche…soarele stă ascuns în nori…un pescăruş se fereşte de mine…mă frec la ochi…e vis sau realitate?…e reverie!
Copaci pe ambele părţi…casele trec grăbite pe lângă mine…indicatoarele ne rătăcesc…Unde e drumul spre realitate? Soarele îmi mângâie obrajii şi mi-i rumeneşte…”Ai ochii foarte verzi!” şi-apoi un zâmbet luuuuung…Muzica mă trezeşte din visare şi-mi mişcă degetele în ritmul ei…Muse – Time is running out!
Ştiam că ezitarea va fi răspunsul…I-am zis doar că semănăm mult prea bine la modul de reacţie, aşa că mi-e cunoscută tactica asta…Am dat un grăunte şi deja am observat un pas înapoi în schimb…Teoria se confirmă şi nu-mi place…Credeam că sunt basme sau că diferă de la persoane la persoane, dar se pare că atunci când dai reacţia naturală e să fii refuzat…şi invers, cu cât eşti mai mult refuzat cu atât tinzi să dai mai mult…
Impresia că primesc doar pentru că refuz rămâne pregnant întipărită în piele şi-n minte şi mi-e teamă că atunci când o să hotărăsc că vreau să dau, nu o sa mai fie deschise braţele care să primească… şi totuşi, poate nu va fi aşa…e prea frumos colorat prezentul ca să-i diluez culorile vii cu gânduri ca astea…
Tăcerea de după amiază a fost una bună..rumenă de la soarele roşiatic prins într-o poză fugitivă…Tăcerea de seară, însă, a avut un gust puţin amărui, chiar de mirosea a fructe de pădure, ezitarea i-a schimbat culoarea şi textura…
Dar mâine va fi altă zi, o altă tăcere, un alt soare…dar aceeaşi melodie…şi acelaşi nou sentiment ce se iveşte de sub pielea mea…
Lostprophets – 4 am forever
Cristi
Un trecut ce devine prezent…un prezent ce se schimbă în viitor…Îmi acoperă pielea un fundal negru cu o pată roz… “Watch and learn”…
Mă cuprinde o stare neidentificată încă, iar viitoarea tesătură cu alb şi negru o să-mi mângâie genele strânse în bătaia soarelui de toamnă…
Degetele îmi tremură şi palmele se umezesc de emoţie…Emoţia are diverse stări, dar un singur motiv…
Îşi dă la o parte cu drăgălăşenie verdele din salata de varză…e prea departe…prea…
Un aer de vechi pluteşte prin părul meu încurcat…îmi plac cutiile colorate de ceai ce stau frumos aranjate în raft…
Păşesc prin locuri neştiute, dar simt un sprijin cald pe spatele gâtului…şi merg mai departe…
In any other world you could tell the difference…Say good bye to the world you thought you’ve lived in!
E bună şi ambiţia asta la ceva…M-am încăpăţânat să nu cedez şi am reuşit!
Chiar dacă am făcut totul în secret (şi credeţi-mă, m-am certat cu destulă lume din cauza secretului ăsta şi a stresului aferent…îmi cer scuze, acum!) mi-am demostrat că pot mai mult…Şi mai ales i-am demostrat lui Frigi că pot mai mult: i-am înşfăcat un 9 la materia lui preţioasă, politologie!!
Sunt foarte mândră de mine! 
Am revenit în gaşca restrânsă a studenţilor eminenţi! 
Îmi pare rău pentru tot ce nu pot să rostesc, pentru tot ce nu pot să simt şi pentru tot ce îşi pierde viaţa în jurul meu…
Îmi pare rău pentru ambiţia mea de a face totul exact opus decât fac ceilalţi…
Îmi pare rău pentru cuşca în care te-am închis şi pentru faptul că am pierdut nenorocita aia de cheie…
Îmi pare rău pentru chipul meu care se pierde încercuit fiind de fumul gros al neputinţei…
Îmi pare rău pentru trupul meu pe care-l chinui cu durerea necunoscutului şi a dorului…
Îmi pare rău pentru toate sentimentele irosite şi tot devotamentul oferit…
Cum Dumnezeului am ajuns să simt asta şi să mai şi scriu despre ea? Trebuie neapărat să mă las de blog, altfel o iau razna şi fără motiv aşa…ce rost are să amplific o lipsă? Ea tot lipsă va rămâne..
Da, îmi lipseşte ceva ce tu nu mi-ai dat niciodată…şi totuşi îmi lipseşte…
E gălăgie mare…Sufletul meu nu mai e demult liniştit…se agită, se zvârcoleşte, arde, apoi se stinge doar ca să se aprindă din nou…Aleargă în pieptul meu şi mă frige, ca să-mi lase semne roşiatice pe o bucată de carne deja roşie: inima…
Am o mie de întrebări în cap şi tot atâtea scenarii şi toate se nasc dintr-o tăcere combinată cu o lipsă…Cineva joacă v-aţi ascunselea cu mine iar eu sunt legată la ochi şi nu reuşesc să mă orientez…Praful pe care-l înghit cu fiecare suflare se înăspreşte şi cade greu în stomacul făcut deja mototol…
Existenţa mea sufocă pe unii şi-i hrăneşte pe alţii..Cât de diferiţi sunt oamenii între ei! Cât de diferită sunt eu de la un minut la altul…Câte măşti se învârt pe chipul meu şi cât de puţin mă descopăr cu adevărat în faţa celorlalţi…
Uneori cuvintele pot fi atât de mincinoase şi trăirile atât de fragile…Adevărul de acum e adevăr, dar mâine va mai fi?
